AVANPREMIERA/ Printesa gheturilor

Doi scriitori suedezi se luptă pentru
suprematie: Camilla Läckberg si Stieg Larsson. Al doilea a fost
tradus in romaneste (trilogia “Millennium”), primul,
urmeaza.
Fjällbacka, un orăsel pitoresc, aflat undeva intr-o insulă
din arhipelagul suedez.
Frumoasa Alexandra este găsită după mai multe zile moartă,
in cadă. Trupul ei inghetat si-a păstrat tot farmecul: chiar si
asa, Alexandra pare a fi o printesă a gheturilor. Personajul
principal este insă Erica Falck, o scriitoare de biografii, care
acum – după moartea părintilor ei – s-a retras temporar pe tărâmul
natal, ca să scrie o nouă carte. Ea este cea care o descoperă pe
Alexandra, fostă prietenă din copilărie. Erica este rugată de
familia Alexandrei să scrie un articol in memoria acesteia. Si cum
cele două prietene nu se mai intâlniseră de 25 de ani, Erica are
nevoie să-i cunoască pe cei care i-au fost apropiati Alexandrei,
pentru a mai afla câteva lucruri despre ea si a-i putea face un
portret. Incepe astfel să descopere secrete
spectaculoase…
O lectură foarte antrenantă, punctată de umor, cu personaje
de care te vei indrăgosti. Erica este un fel de Bridget Jones care
nu si-a găsit confortul sentimental până la 35 de ani si care il va
reintâlni acum pe prietenul ei din copilărie, Patrick, politistul
in seama căruia pică investigatiile in “cazul Alexandra”.
Cartea de fata a fost publicată in 30 de tări. In Spania,
“Printesa gheturilor” a apărut in 2008 si a fost vândută in 28 de
editii. In Suedia s-au vândut peste 1 milion de exemplare.
“Printesa gheturilor” face parte dintr-o serie de sapte romane
care, in ultimii ani, au rivalizat constant in vânzări cu Trilogia
“Millennium” a lui Stieg Larsson. Cartea va fi ecranizată atât in
Suedia, cât si in Franta.
Revista britanică de carte “The Bookseller” a stabilit, pe
baza informatiilor oferite de cele mai importante lanturi de
librării din Franta, Anglia, Germania, Spania, Italia si tările
nordice, lista celor mai vânduti autori in Europa in 2009. Camilla
Läckberg ocupă locul 6, după: Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan
Brown, Paolo Giordano si Carlos Ruiz Zaf”n.
Camilla Läckberg s-a născut in 1974. Inainte de a deveni
cel mai popular scriitor suedez de romane politiste, Camilla
Läckberg a lucrat ca director de marketing si product manager mai
multi ani. “Printesa gheturilor” este primul titlu dintr-o serie de
sapte romane (seria Fjällbacka) care s-au bucurat de un succes
enorm de piată si o presă foarte bună.

Ca­sa era pus­tie și goa­lă. Ră­coa­rea
pă­trun­dea in toa­te un­ghe­re­le. O poj­ghi­ță de ghea­ță se
for­ma­se in cadă. Pie­lea fe­meii in­ce­pu­se să ca­pe­te o
nuan­ță ușor vi­ne­ție.
I se pă­rea ca o prin­țe­să, așa cum era
in­tin­să aco­lo. O prin­țe­să de ghea­ță.
Po­dea­ua pe care stă­tea era rece ca ghea­ța,
dar fri­gul nu il de­ran­ja. In­tin­se mâna și o atin­se.
Sân­ge­le de pe in­che­ie­tu­ri­le ei se
in­che­ga­se de mult.
Dra­gos­tea pen­tru ea nu fu­se­se nici­o­da­tă
mai pu­ter­ni­că. Ii mân­gâ­ia bra­țul ca și cum ar fi mân­gâ­iat
su­fle­tul care pă­ră­si­se cor­pul.
Nu se uită ina­poi când ple­că. Nu era adio, ci
pe cu­rând.

s…t Era obo­si­tă. Moar­tă de obo­sea­lă. Eri­ca
Falck in­chi­se cal­cu­la­to­rul și mer­se in bu­că­tă­rie să-și
mai pună ca­fea. Se sim­țea pre­sa­tă din toa­te păr­ți­le.
Edi­tu­ra voia o pri­mă ver­siu­ne a căr­ții in au­gust, iar ea
abia in­ce­pu­se să scrie. Car­tea de­spre Sel­ma La­ger­löf – a
cin­cea din se­ria de bio­gra­fii ale fe­mei­lor scri­i­toa­re
su­e­de­ze – ar fi tre­buit să fie cea mai bună, dar ii lip­sea cu
de­să­vâr­și­re che­ful de scris. Pă­rin­ții ei mu­ri­se­ră de mai
bine de o lună, insă du­re­rea era la fel de in­ten­să ca atunci
când pri­mi­se ves­tea mor­ții lor. Să facă or­di­ne prin­tre
lu­cru­ri­le din casa pă­rin­teas­că se do­ve­di­se a fi mult mai
is­to­vi­tor de­cât cre­zu­se. Totul ii tre­zea amin­tiri. Ii lua
mul­te ore să um­ple o cu­tie, fiind­că fie­ca­re lu­cru ii adu­cea
in min­te ima­gini din­tr-o via­ță care une­ori i se pă­rea foar­te
aproa­pe, iar al­te­ori foar­te, foar­te in­de­păr­ta­tă. Dar
n-a­vea de ales, im­pa­che­ta­tul avea să du­re­ze cât timp era
ne­ce­sar.
Pen­tru mo­ment, apar­ta­men­tul din Stoc­kholm
era in­chi­riat, așa că pu­tea foar­te bine să stea aici in
Fjällbac­ka și să scrie. Casa era si­tua­tă in­tr-un loc pu­țin mai
izo­lat, la Sälvik, și at­mo­sfe­ra era cal­mă și pli­nă de
li­niș­te.
Eri­ca se așe­ză pe ve­ran­dă și se uită spre
ar­hi­pe­lag. Pri­ve­liș­tea nu in­ce­ta nici­o­da­tă s-o lase fără
res­pi­ra­ție. Fie­ca­re ano­timp ofe­rea un pei­saj nou și
spec­ta­cu­los, iar azi se ară­ta un soa­re stră­lu­ci­tor ce
arun­ca va­luri au­rii de lu­mi­nă peste ghea­ța groa­să ce plu­tea
pe apă. Ta­tăl ei ar fi iu­bit o ast­fel de zi.
Simți că o po­di­deș­te plân­sul, iar ae­rul din
casă de­veni brusc apă­să­tor. Se ho­tă­ri să facă o plim­ba­re.
Ter­mo­me­trul ară­ta mi­nus cinci­spre­ze­ce gra­de și iși tra­se
pe ea mai mul­te pu­lo­ve­re, unul peste al­tul. Simți fri­gul
muș­că­tor când păși afa­ră din casă, dar, după ce mer­se pu­țin cu
pas ho­tă­rât, re­uși să se in­căl­zeas­că.
Afa­ră era o li­niș­te care par­că te eli­be­ra.
Nu se ză­rea nici ți­pe­nie de om. Sin­gu­rul su­net pe care il
au­zea era pro­pria res­pi­ra­ție. Con­tras­tul față de lu­ni­le de
vară era pu­ter­nic. Atunci co­mu­ni­ta­tea era pli­nă de via­ță.
Eri­ca pre­fe­ra să stea de­par­te de Fjällbac­ka pe tim­pul
ve­rii. Chiar dacă știa că oa­me­nii de aco­lo de­pin­deau de
tu­rism pen­tru a su­pra­vie­țui, nu pu­tea să sca­pe de sen­za­ția
că, in fie­ca­re vară, erau in­va­dați de un nor imens de
lă­cus­te. Un mon­stru cu mai mul­te ca­pe­te care in­cet-in­cet,
an de an, in­ghi­țea ve­chiul sat de pes­cari, cum­pă­rând toa­te
ca­se­le de lân­gă apă și in­te­meind o so­cie­ta­te-fan­to­mă timp
de nouă luni pe an.
Pes­cui­tul fu­se­se sur­sa de hra­nă pen­tru
oa­me­nii din Fjällbac­ka timp de sute de ani. Pă­mân­tul arid și
lup­ta acer­bă pen­tru su­pra­vie­țui­re ii fă­cu­se­ră pe oa­meni
aspri și pu­ter­nici, de­pin­zând de he­rin­gul care se adu­na sau
nu in pla­se­le pes­ca­ri­lor. După ce Fjällbac­ka a de­ve­nit un
loc pi­to­resc, atră­gând tu­riști cu por­to­fe­le dol­do­ra de
bani in vre­me ce pes­cui­tul ajun­se­se să nu mai fie
prin­ci­pa­la sur­să de ve­nit, Eri­căi i se pă­rea că
lo­cal­ni­cii erau din ce in ce mai des­cu­ra­jați. Ti­ne­rii
ple­cau la oraș, iar bă­trâ­nii vi­sau la vre­mu­ri­le de
odi­nioa­ră. Ea in­săși se nu­mă­ra prin­tre cei care ale­se­se­ră
să ple­ce.
Grăbi pa­sul și mai tare și o luă la stân­ga spre
dea­lul care du­cea la școa­la Hĺken­bac­ken. In timp ce se
apro­pia de vâr­ful dea­lu­lui, il auzi pe Ei­lert Berg stri­gând
ceva inin­te­li­gi­bil. Dă­dea din mâini și se in­drep­ta spre
ea.
– E moar­tă.
Ei­lert res­pi­ra re­pe­de, cu gâ­fâi­turi mici
și sacadate, și un su­net ne­plă­cut, as­cu­țit se au­zea din
piep­tul lui.
– Li­niș­teș­te-te, Ei­lert. Ce s-a
in­tâm­plat?
– E moar­tă, aco­lo, inăun­tru.
Ară­ta cu mâna spre casa mare, din lemn,
zu­gră­vi­tă in al­bas­tru des­chis, din vâr­ful dea­lu­lui și, in
ace­lași timp, o im­plo­ra pe Eri­ca din pri­viri.
Dură ceva până când Eri­ca in­țe­le­se ce
spu­nea, dar, oda­tă ce cu­vin­te­le i se fi­xa­ră in min­te,
trânti poar­ta in­dă­răt­ni­că și porni ane­vo­ie prin ză­pa­dă
până la ușa din față. Ei­lert lă­sa­se ușa des­chi­să, iar ea păși
cu gri­jă peste prag, ne­si­gu­ră de ce avea să vadă. Din­tr-un
mo­tiv oa­re­ca­re, nu se gân­di­se să-l in­tre­be.
Ei­lert o urmă in tă­ce­re și, fără un cu­vânt,
ară­tă spre baia de la par­ter. Eri­ca nu se grăbi, se in­toar­se
și se uită in­tre­bă­toa­re la el. Băr­ba­tul era pa­lid și, cu o
voce stin­să, rosti:
– Aco­lo, inăun­tru.
Eri­ca nu mai fu­se­se in casa aceea de o
veș­ni­cie, dar o cu­nos­cu­se foar­te bine oda­tă și știa unde era
baia. Ae­rul in­ghe­țat o fă­cea să tre­mu­re, deși pur­ta hai­ne
căl­du­roa­se. Im­pin­se ușor ușa băii și păși inăun­tru.
Având in ve­de­re in­for­ma­ți­i­le suc­cin­te pe
care i le dă­du­se Ei­lert, nu era si­gu­ră la ce să se aș­tep­te,
insă ni­mic nu o aver­ti­za­se asu­pra sân­ge­lui. Baia era
pla­ca­tă cu fa­ian­ță albă, iar efec­tul sân­ge­lui din cadă și
din ju­rul aces­te­ia era ast­fel și mai pu­ter­nic. Pen­tru o
se­cun­dă i se păru fru­mos con­tras­tul, până când iși dădu sea­ma
că in cadă era cu ade­vă­rat o fi­in­ță uma­nă.
In ciuda nuan­țe­lor ne­fi­rești, pa­lide și
vi­ne­ții ale ace­lui corp, Eri­ca re­cu­nos­cu ime­diat cine era –
Ale­xan­dra Wij­kner, fos­tă Car­lgren, fiica fa­mi­liei ce
de­ți­nea casa in care se afla ea acum. In co­pi­lă­rie fu­se­se­ră
cele mai bune prie­te­ne, dar par­că tre­cu­se o via­ță in­trea­gă
de atunci. Acum, fe­me­ia din cadă pă­rea o străi­nă.
Sla­vă Dom­nu­lui, ochii ca­da­vru­lui erau
in­chiși, dar bu­ze­le aveau o nuan­ță in­ten­să de
al­bas­tru.
O poj­ghi­ță sub­ți­re de ghea­ță ii aco­pe­rea
corpul, as­cun­zând cu to­tul par­tea in­fe­rioa­ră a tru­pu­lui.
Bra­țul drept, brăz­dat de sân­ge, atâr­na pe mar­gi­nea că­zii, cu
de­ge­te­le in­mu­ia­te in bal­ta de sân­ge in­che­gat de pe
po­dea. O lamă de ras se afla pe mar­gi­nea că­zii. Ce­lă­lalt braț
se ve­dea doar de la cot in sus, res­tul fi­ind as­cuns sub
poj­ghi­ța de ghea­ță. Și ge­nun­chii ie­șeau prin su­pra­fa­ța
in­ghe­ța­tă. Pă­rul blond și lung al lui Alex era răs­fi­rat ca un
evan­tai peste mar­gi­nea că­zii, dar pă­rea tare și
in­ghe­țat.
Eri­ca stă­tu mult timp ui­tân­du-se la ea.
Tre­mu­ra atât din ca­u­za fri­gu­lui, cât și a sen­ti­men­tu­lui
de sin­gu­ră­ta­te pe care il in­spi­ra acest ta­blou ma­ca­bru. Se
re­tra­se in­ce­ti­șor din in­că­pe­re. s…t

Eri­ca se ho­tă­ri să-și ur­me­ze in­stinc­tul și
să-i vi­zi­te­ze pe pă­rin­ții Ale­xan­drei. Nu e ușor să-ți pierzi
un pă­rin­te, dar este oa­re­cum le­gea na­tu­rii. Să-ți pierzi un
co­pil tre­buie să fie in­gro­zi­tor. Ba, mai mult, ea și
Ale­xan­dra fu­se­se­ră atât de apro­pia­te, cum nu­mai cele mai
bune prie­te­ne pot fi. Asta, ce e drept, se in­tâm­pla­se cu
două­zeci și cinci de ani in urmă, dar o mare par­te din­tre
amin­ti­ri­le ei lu­mi­noa­se din co­pi­lă­rie erau in mod in­tim
le­ga­te de Alex și de fa­mi­lia sa.
Casa pă­rea aban­do­na­tă. Mă­tu­șa Ale­xan­drei
și un­chiul din par­tea ma­mei lo­cu­iau pe Tal­lga­tan, la
ju­mă­ta­tea dru­mu­lui din­tre cen­trul lo­ca­li­tă­ții
Fjällbac­ka și cam­pin­gul din Sälvik. Casa se afla pe un deal, iar
gră­di­na se in­cli­na că­tre drum, pe par­tea care dă­dea spre
apă. Ușa prin­ci­pa­lă se afla in spa­te­le ca­sei, iar Eri­ca
ezi­tă ina­in­te de a apăsa pe so­ne­rie. Su­ne­tul re­ver­be­ră,
apoi se lăsă o tă­ce­re to­ta­lă. Nici cel mai mic zgo­mot nu se
au­zea di­năun­tru. Era cât pe ce să se in­toar­că și să ple­ce,
când ușa se des­chi­se in­ce­ti­șor.
– Da?
– Bună ziua, sunt Eri­ca Falck. Eu am fost cea
care…
Lăsă res­tul pro­po­zi­ției in aer. Se sim­țea
ca­ra­ghioa­să pen­tru că se pre­zen­ta­se așa de ce­re­mo­nios.
Mă­tu­șa lui Alex, Ulla Per­sson, știa foar­te bine cine este ea.
Mama Eri­căi și Ulla fu­se­se­ră ac­ti­ve in aso­cia­ția
bi­se­ri­cii mulți ani, iar câ­te­o­da­tă, du­mi­ni­ca, Ulla o
in­so­țea aca­să să bea o ca­fea im­pre­u­nă.
Se dădu la o par­te și o lăsă pe Eri­ca să in­tre
in hol. Nici­un bec nu era aprins. In­tr-a­de­văr, avea să se facă
sea­ră abia peste câ­te­va ore, dar du­pă-a­mia­za era deja pe
tre­cu­te și um­bre­le nop­ții pu­neau stă­pâ­ni­re pe casă. Din
ca­me­ra afla­tă in ca­pă­tul ho­lu­lui se au­zeau plân­se­te
ină­bu­și­te. Eri­ca iși scoa­se pan­to­fii și par­de­siul. Iși
dădu sea­ma că se miș­ca in cea mai mare li­niș­te și cu cea mai
mare aten­ție, fiind­că at­mo­sfe­ra ca­sei ii im­pu­nea asta. Ulla
se duse in bu­că­tă­rie și o lăsă pe Eri­ca să in­tre sin­gu­ră in
ca­me­ră. Când ajun­se acolo, plân­se­te­le se opri­ră. Pe o
ca­na­pea din fața unei fe­res­tre uria­șe stă­teau Bir­git și
Karl-E­rik Car­lgren, strâns im­bră­ți­șați. Amân­doi aveau
fe­țe­le ude și brăz­da­te de la­crimi, iar Eri­ca se simți de
par­că era un in­trus in­tr-o sfe­ră pri­va­tă. Un loc pe care
poa­te n-ar fi tre­buit să il in­va­de­ze. Dar era prea târ­ziu să
se mai răz­gân­deas­că acum.
Se așe­ză cu gri­jă pe ca­na­pea­ua din fața lor
și iși lăsă mâi­ni­le pe ge­nunchi. De când in­tra­se in ca­me­ră,
ni­meni nu sco­se­se nici­un cu­vânt.
– Cum era?
La in­ce­put, Eri­ca nu in­țe­le­se in­tre­ba­rea
lui Bir­git. Vo­cea-i era ca de co­pil. Nu știu ce să
răs­pun­dă.
– Sin­gu­ră, zise ea in­tr-un fi­nal, dar
re­gre­tă cu­vân­tul nu­mai­de­cât. N-am vrut să spun…
Res­tul pro­po­zi­ției nu se mai auzi, fi­ind
in­ghi­țit de tăcere.
– Nu s-a si­nu­cis!
Vo­cea lui Bir­git păru de­o­da­tă pu­ter­ni­că
și si­gu­ră pe sine. Karl-E­rik o ți­nea de mână, dând din cap
apro­ba­tor. Ob­ser­va­ră probabil ex­pre­sia scep­ti­că a Eri­căi,
pen­tru că Birgit re­pe­tă:
– Nu s-a si­nu­cis! O cu­nosc mai bine de­cât
ori­ci­ne și știu că nici­o­da­tă n-ar fi pu­tut să se si­nu­ci­dă.
N-ar fi avut nici­o­da­tă cu­ra­jul să o facă! Și tu tre­buie să
știi asta. Și tu ai cu­nos­cut-o!
Dă­dea să se ri­di­ce la fie­ca­re si­la­bă, iar
Eri­ca zări o li­că­ri­re in ochii ei. Bir­git iși strân­gea
mâi­ni­le și le des­chi­dea spas­mo­dic, in mod re­pe­tat,
ui­tân­du-se drept in ochii Eri­căi, până când una din­tre ele
tre­bui să-și in­toar­că pri­vi­rea. Eri­ca re­nun­ță pri­ma.
In­ce­pu să se uite prin ca­me­ră, pen­tru a evi­ta pri­vi­rea
in­du­re­ra­tă a ma­mei Alexan­drei.
Ca­me­ra era con­for­ta­bi­lă, dar mult prea
de­co­ra­tă pen­tru gus­tul Eri­căi. Per­de­le­le aveau fal­duri
bo­ga­te, care că­deau ar­tis­tic pe po­dea și se asor­tau cu
per­ne­le in­flo­ra­te ale ca­na­pe­lei. In fie­ca­re loc­șor
gă­seai câte un obiect de­co­ra­tiv. Vase sculp­ta­te din lemn,
in­con­ju­ra­te cu pan­glici bro­da­te cu cru­ciu­li­țe,
im­păr­țeau ca­me­ra cu fi­gu­ri­ne din por­țe­lan re­pre­zen­tând
că­ței cu ochii veș­nic umezi. Ceea ce in­fru­mu­se­ța ca­me­ra era
fe­reas­tra pa­no­ra­mi­că prin care se ve­dea un pei­saj
fan­tas­tic. Eri­ca iși do­rea să in­ghe­țe acel mo­ment și să se
uite in con­ti­nua­re pe fe­reas­tră in loc să ia par­te la
amă­ră­ciu­nea ace­lor oa­meni. In schimb, iși mută pri­vi­rea
ina­poi că­tre so­ții Car­lgren.
– Bir­git, sin­cer… nu știu. Au tre­cut două­zeci
și cinci de ani de când eu și Ale­xan­dra am fost prie­te­ne. Nu
știu de fapt ce fel de per­soa­nă a fost. Câ­te­o­da­tă nu cu­noști
un om atât de bine precum crezi.