AVANPREMIERA/ Sunt gras? Ia mai slabiti-ma!

Exista tari unde chiar daca nu e ilegal sa fii gras,
hipertroficii risca neplaceri permanente. Printre acesti oameni
care nu-si mai incap in piele si in scaune se numara un realizator
TV englez cu nervii intinsi si o tânara compatrioata gata sa se
sinucida daca mama o mai obliga sa manânce. Cei doi primesc o mâna
de ajutor din partea unui dietetician pe care guvernul il angajeaza
pentru un proiect national – Fermele de Sanatate – care aduce
binisor cu reeducarea penitenciara. In schimbul câtorva kilograme
in minus, aspirantii la silueta se pot alege cu un snop de nevroze
in plus. Caci, se stie, controlul scrupulos al caloriilor iti poate
torpila pofta de viata. Romanul lui Rob Grant satirizeaza graba cu
care devoram teoriile scrise pe genunchi, naivitatea patologica a
unora dintre semeni si ipocrizia celor care tin cursuri despre
alimentatia rationala cu mormanul de gogosi alaturi.
Rob Grant este scriitor, producator de televiziune si
scenarist de seriale comice. Nascut la Salford, Grant a studiat
psihologia la Liverpool, dupa care a tatonat lumea radioului si a
televiziunii. La mijlocul anilor 1980, a scris in colaborare cu
Doug Naylor scenarii radio pentru “Cliché” si “Son of Cliché”,
precum si pentru emisiunile de televiziune “Spitting Image” si “the
10 Percenters”. Cel mai cunoscut produs al perechii Naylor-Grant
este serialul “Red Dwarf”, de fapt continuarea unei emisiuni
intitulate “Dave Hollins: Space Cadet”. Dupa ce-a incheiat
colaborarea cu Doug Naylor, Rob Grant a scris scenariul pentru
serialele TV “The Strangerers” si “Dark Ages”, facându-si timp si
pentru stand-up comedy. Grant este totodata autorul a patru romane:
“Backwards” (1996), “Colon”y (2000), “Incompetence” (2003) si “Fat”
(2006), dintre care ultimul va aparea in româneste sub titlul “Sunt
gras? Ia mai slabiti-ma”, la Editura Humanitas..

Unu
Grenville Roberts se dadu jos din pat. O
realizare de toata isprava, in orice caz. Efortul il lasa fara
suflare si usor ametit, si fu nevoit sa se aseze din nou, de frica
sa nu lesine. Ar fi fost nevoit sa se ridice de pe podea, ceea ce
ar fi fost sem­nificativ mai greu, chiar si presupunând ca nu s-ar
fi ranit grav in cadere.
Bineinteles, acum statea din nou pe pat, iar mai de­vre­me sau
mai târziu va fi nevoit sa se ridice din nou. Si daca acest efort
il va lasa din nou ametit si fara suflare? Va fi oare condamnat pe
veci sa se ridice si sa se aseze, ca o victima a vreunei torturi
din mitologia greaca? Asta ar fi o treaba, sa petreaca eternitatea
neajutorat, ca un hopa-mitica urias. Se gândi ca, probabil, nu mai
avea mult pâna sa ajunga acolo. Pâna când nu va mai putea sa iasa
din dormitor decât cu maca­raua de salvare pentru elefanti si cu
efor­turile coor­donate ale echipelor militare de salvare.
Dar ameteala trecu, suflarea ii reveni si se ridica in
picioa­re, de data asta cu succes, si isi croi drum pâna la
baie.
Isi indeplini ritualul zilnic de curatire cu eficienta si fara
nici o placere. Bineinteles, facu dus. Nici nu-si mai amin­tea de
când nu mai facuse baie. Insa isi amintea ca de-abia reusise sa
iasa cu viata din ea.
Se sterse, lucru nici el usor. Avea o multime de sters, iar o
vasta suprafata din el era mai greu de explorat decât jun­glele
salbatice din Papua Noua Guinee. Din partea lui, s-ar fi putut
ascunde triburi intregi de nomazi in pliurile in­accesibile de pe
spatele sau.
Acum urma partea cu adevarat grea: imbracatul.
Isi alese hainele. Lucru nu foarte complicat. Avea foarte
putine haine care-l mai cuprindeau. Iar astazi alegerea ii fusese
oricum dictata.
Lua o pauza in fata sertarelor de la sifonier, unde ex­plora
intinsul metraj de bumbac negru care reprezenta lenjeria lui intima
in ziua de azi si se surprinse in oglinda. Il soca mereu sa-si vada
fata, chiar daca se privise cu maxi­mum un sfert de ora inainte,
când se barbierise. Nu sema­na deloc cu ima­ginea de sine pe care
inca o pastra undeva in minte.
Ce se intâmplase cu el? Cum ajunsese aici? Doar nu se
in­­scrisese zilnic la concursuri de infulecat prajituri. Doar
nu mânca in fiecare dimineata o cantitate egala cu greuta­tea lui
corporala, doar nu participa la orgii alimentare in fiecare seara,
cu mesele scrâsnind si gemând sub greutatea purceilor de lapte si a
gâstelor la cuptor.
Unii se nasc grasi. Altii dobândesc grasimea.
Altora le atârna deasupra capului.*
Asta se intâmplase si cu Grenville.
Nu se nascuse gras. De fapt, aproape toata viata fusese chiar
un tip bine. Ba chiar, atunci când observase dintr-odata ca se
procopsise cu o burtica spre treizeci de ani, fusese chiar socat.
Oripilat, mai exact. Presupusese ca era o consecinta a fericitei
sale relatii de dragoste cu berea, o relatie su­perba, pe care o
abandonase cu regret. Devenise foarte clar ca nu se mai putea
delecta cu orice produs comestibil care-i facea cu ochiul, daca
voia sa ramâna in forma. Mai mult, parea inevitabil ca va tre­bui,
Doamne fereste, sa faca sport.
Sport.
O, Doamne.
Dar a facut. A inghitit in sec si a facut sport. O vreme, a
suportat ingrozitoarea plictiseala de a ridica si de a pune la loc
greutatile, prin sali scumpe de fitness. A tolerat stupida
repe­titivitate de la Healthclubland, cu mirosul oribil de Ben-Gay
amestecat cu un after-shave aplicat brutal pe dea­supra, cu
in­tâm­platoarea parada a organelor sexuale mascu­line in vestiare,
cu clorul din piscina, care iti scotea ochii din cap, si cu cozile
de sase ore la cafea, in sala de mese. A suportat toate astea pâna
când simpla idee de-a introduce o moneda in vestiarul unei sali de
fitness i-a produs atâta oroare, incât n-a mai suportat.
Dar pâna a ajuns la punctul respectiv, rebela burtica fusese
supusa.
Sau asa credea.
S-a strecurat incet inapoi, cu rabdarea neobosita si
bru­talitatea irezistibila a placilor tectonice. Pantalonii au
in­ceput sa-i fie tot mai strâmti, lasându-i o urma rosu aprins in
jurul mijlocului, pe care nici macar n-o observa pâna seara, când
se dezbraca.
In sfârsit, cu o oarecare rezistenta, a renuntat la meciul de
wrestling din fiecare dimineata, când statea intins pe pat,
in­cercând sa cuprinda un metru de talie cu 80 de centi­metri
de material, si si-a luat haine cu o masura mai mari.
Marimea treizeci si doi. Treizeci si patru. Treizeci si
sase.
Dupa care lucrurile au inceput sa se complice. Petre­cea multe
zile de sâmbata in genunchi, in colturi obscure din malluri si
magazine, cautând cu disperare o pereche rata­cita de Wranglers de
marimea inexplicabil, incorect si impar­do­nabil de rara de
treizeci si opt.
Inca isi amintea acea zi glorioasa in care a dat din
in­tâm­plare peste o pereche de pantaloni kaki de marca, ma­sura
având incredibil de generoasa de patruzeci si doi. Patruzeci si
doi! Oare cum aparusera astfel de pantaloni pe lume? Faceau parte
din recuzita rebutata din Planeta Gigantilor? Facusera parte
dintr-un transport de haine expe­diat in Texas, luat de furtuna si
purtat cumva pe aripile vântului peste Atlan­tic, aterizând chiar
in acest magazin? Indiferent de misterul magic care-i adusese
acolo, acum erau ai lui Grenville. Da, erau pantaloni, dar Gren
renuntase de mult sa viseze macar ca s-ar putea imbraca la moda. Sa
poata sa se imbrace cu ceva i se parea o misiune destul de
ambitioasa.
Erau pantaloni, dar ii veneau. Se putea imbraca foarte usor cu
ei. Si, pentru o vreme, Grenville s-a bucurat din nou de fericirea
confortului vestimentar. A trait placerea de nedes­cris de-a avea o
pereche de pantaloni al caror fermoar se in­chidea fara efort. O
pereche de pantaloni care nu-i fortau testiculele sa se frece unul
de altul la fiecare pas, ca bilele tibetane de relaxare. Isi dorea
s-o caute pe cusatoreasa subli­ma care crease acei pantaloni
ingeniosi, s-o acopere de saru­tari, s-o ingroape in daruri si s-o
ceara in casatorie.
Si apoi, intr-o zi, mult prea repede, chiar si acei patruzeci
si doi nu-l mai putura cuprinde. Adevarat, ii purtase efectiv
non-stop timp de aproape doi ani si aproape ca se dezin­te­grasera,
dar circumferinta sa mereu crescatoare ii depasise oricum.
A plecat din nou la vânatoare, dar dupa cinci sâmbete
con­secutive de mers târâs printre stive obscure de marfa, fara
nici un rezultat, a fost nevoit sa accepte teribilul adevar.
Nu mai putea sa dea vina pe stupiditatea si pe obtuzitatea
tuturor producatorilor de haine, a furnizorilor acestora, a
cumparatorilor acestora si a cretinilor de parinti ale caror
odrasle erau toti acestia.
Grenville Roberts nu mai era un Cumparator de Confectii.
Cumva, reusise sa iasa din limitele acceptate ale
dimensiu­nilor umane. Nu mai facea parte din acea categorie de
oa­meni etichetati drept “normali”.
Pe baza unei logici curios de nebunesti, singurele arti­cole
vestimentare pe care se putea astepta sa le gaseasca intr-un
magazin normal de haine si care ar fi putut sa-i vina erau
arti­colele sportive. Pantaloni de jogging cu siret in talie,
tricouri largi si treninguri din plastic in culori tipatoare.
Intrebarea este cine, mai exact, de-a lungul lantului cererii
si ofertei de imbracaminte, a luat decizia, pe care numai un nebun
de legat ar fi putut s-o ia, ca singurul tip de haine pe care
persoanele supraponderale ar avea vreodata dreptul sa-l cumpere
sunt niste hidoase articole sportive? Ca tot ce isi doresc cu
adevarat grasii sunt echipamente de jogging porto­caliu metalizat
si verde tipator care sa-ti ia ochii. Oare acest nebun s-a uitat pe
fereastra intr-o buna zi si a zis: “Stii ce: nu-i vezi pe toti
grasii astia decât alergând si facând sport. Daca am putea acoperi
nisa asta, am putea sa scoatem niste bani frumusei”? Indiferent
cine a fost, omul s-a dovedit un adevarat geniu in afaceri. Jos
palaria. Desi, mai degraba, tipul probabil ca poarta o sapca de
baseball roz cu visiniu.
Dar sa nu aveti impresia ca Grenville a stat degeaba si ca a
lasat sa i se intâmple toate astea. Ca a lasat pur si simplu
greu­tatea sa se adune, fara sa opuna nici un fel de rezistenta,
fara sa se lupte pentru a recâstiga controlul propriului corp din
fata nebunescului sau metabolism. Nu a stat cu mâinile
incrucisate.
A tinut regim. Bineinteles ca a tinut regim. A tinut regim
dupa standardele olimpice.
A renuntat la grasimi. A renuntat la zaharuri. A renuntat la
produsele lactate. Carne rosie? Nici gând. Ba chiar, o, Doam­ne, a
renuntat la alcool. A renuntat la orice fel de mâncare care ar fi
putut provoca oricât de putina placere. A mâncat pâine cu textura
si gust de smirghel, mânjita cu o mâzga de inlocuitor pe post de
pasta de drojdie. Apoi a renuntat de tot la faina. A fost nevoit sa
manânce niste chifle minuscule de naut patate cu o urma de Al
Dracului Sa Fiu Daca asta Nu e Unt. Apoi a citit un articol
terifiant despre proprietatile cancerigene ale nautului si a
trebuit sa renunte si la acest jalnic imblânzitor al apetitului. A
devenit sitofobic: de unde fusese o placere senzuala pe care o
anticipa cu placere, mân­carea parea acum sa intre in aceeasi
categorie cu armele de distrugere in masa. Continutul in grasimi al
nucilor le facea la fel de mortale ca gloantele. Un avocado arata
la fel de uci­gas ca o grenada anti-personal cu fragmentare.
S-a inscris in cluburi. Avea zile rosii si zile verzi. S-a
hranit exclusiv cu cocteiluri Speedslim. A urmat sfaturile lui
Rose­mary Conley pentru coapse si burtica. Apoi a incetat sa
com­bine proteinele si carbohidratii. Apoi a renuntat de tot la
carbohidrati. Apoi a renuntat la proteine si la carbohidrati. N-a
mai luat gustari. Mai degraba si-ar fi impuscat propria mama decât
sa manânce un baton de ciocolata. A incetat sa mai manânce ceva
dupa ora unu ziua. A incercat sa traiasca doar cu peste crud si
orez. Apoi a renuntat la orez. A mâncat alge brune. Alge si doar
alge. O, Doamne.
Si cu fiecare efort, cu fiecare noua contractie, obtinea
ace­leasi rezultate. In primele câteva saptamâni, pierdea in
greu­tate. Apoi se oprea din slabit si tinea regimul mai strict.
Mai pierdea putin in greutate, dupa care se oprea din nou din
slabit. Apoi se infometa, mânca numai tâmpenii, si pentru ca tot nu
slabea, renunta. Apoi, in câteva saptamâni, ajungea inapoi la
dimensiunile initiale, apoi punea ceva in plus.
Si intr-o zi s-a trezit in fata unui bufet de salate si a
inteles ca nu avea voie sa manânce nimic din ce era acolo, ca
reusise intr-un mod ingenios sa-si negocieze o pozitie in care nu
prea se mai gândea la nimic altceva in afara de mâncare, si totusi
nu putea sa manânce nimic.
Asa ca a renuntat sa renunte.
S-a decis ca, daca nu s-ar fi apucat niciodata de acest
non­sens cu dietele, ar fi avut probabil cu vreo douazeci si cinci
de kilograme mai putin decât avea acum. Destul. Sau, mai degraba,
destul cu lipsa indestularii. Va mânca orice va avea pofta, in
limite rezonabile.
Si asta a functionat, intr-un fel, o vreme. Nu a mai crescut
in circumferinta. Nu slabea, dar macar nu se mai ingrasa.
Rezultatul: fericire. Dupa unele standarde.
Si apoi a intâlnit Fata.
Isi imaginase ca trecuse de mult de astfel de gânduri, ca nu
va mai trebui niciodata sa se tortureze cu palavrageala pri­melor
intâlniri si chiar se obisnuise cu rutina sa destul de confortabila
si de succes; aproape ca trecea cu viteza prin viata sa usor
singuratica, când Pac! ea a pasit pe usa vietii lui si iata ca, in
toate sensurile, se simtea din nou ca la saisprezece ani.
S-a apucat din nou de dieta.
A fost greu sa gaseasca una cu care sa nu fi dat deja gres cel
putin o data. A reusit sa restrânga lista la dieta GI si la regimul
lui Paul McKenna “Pot sa te fac slab”. Paul McKenna suna chiar
interesant, dar Gren avea dubii serioase legate de utilizarea
hipnozei ca ajutor nutritional, asa ca a optat pentru GI, care
parea o versiune aproape sanatoasa a dietei Atkins. Din nou, a
golit dulapurile de bucatarie si le-a umplut doar cu marfa
acceptabila. Din nou, a studiat ghidul de diete, chiar daca mai nou
ele nu se mai numesc diete. Toate noile diete din ziua de azi incep
cu “Aceasta nu este o dieta”, din diverse motive. Si, din nou, a
fost nevoit sa admita ca sportul era o conditie esentiala pentru
succes.
Ceea ce nu insemna decât un singur lucru.
Insemna ca trebuia sa inghita in sec, dupa ce mai intâi va fi
evaluat valoarea calorica si indicele glicemic al salivei,
bine­inteles, si sa mearga din nou la sala.
Gren a intins pe pat costumul hidos colorat de jogging si a
oftat lung, resemnat, in semn de acceptare.

* Adaptare dupa citatul “Unii se nasc mari, altii dobândesc
marirea, altora le atârna deasupra capului” din <>, de
William Shakespeare, traducere de Mihnea Gheorghiu, Editura
Pandora-M, 2001 (n.tr.)

Fragment din volumul in pregatire la Editura Humanitas,
Colectia “Râsul lumii”. Traducere din engleza de Oana
Dorobantu