AVANPREMIERA / Sus pe cer

Ajuns la cincizeci si noua de ani, Jerry Battle a trecut prin toate marile incercari si evenimente traumatizante ale vietii: i-a murit sotia, copiii s-au instrainat de el, fiica lui, Theresa, este diagnosticata cu cancer, iar cu propriul sau tata, acum internat intr-un azil, are o relatie conflictuala. Detinator al unei prospere afaceri de familie si pilot pasionat, Jerry alege sa se sustraga oricarei activitati. Singura bucurie care i-a mai ramas este sa-si piloteze avionul, inaltandu-se deasupra Long Islandului si cufundandu-se in lungi meditatii asupra conditiei dezradacinatului (Jerry este de origine italiana), asupra istoriei familiei sale si a culturii contemporane. Dar evadarea din propria sa viata si incercarea de a abandona intreaga incarcatura emotionala a evenimentelor neplacute jos, la sol, se dovedeste numai o solutie temporara si o ruta ocolitoare ce va conduce la acelasi deznodamant dramatic. Recompensat inca de la debut (The Native Speaker) cu PEN/ Hemingway Award, dar si cu American Book Award, Chang-Rae Lee este unul dintre cei mai influenti scriitori americani contemporani. Sus pe cer (Aloft, 2004) este cel de-al treilea roman al sau, care urmeaza sa apara la editura Humanitas Fiction.       Kelly, ca toate femeile din sud pe care le-am cunoscut (trei in total, celelalte doua fiind surorile gemene Cohen din Decatur, sta­tul Georgia, Terri si Traci, care erau salvamontiste in tabara din Muntii Catskill, unde am facut arhitectura peisagistica vreo cateva veri in tinerete), are o rezerva innascuta de optimism, de buna dis­pozitie, despre care pot sa va spun ca, fara discutie, il trezeste la viata pe un tip ca mine desi, pana la urma, daca nu vrei si nu ai de gand s-o dai la iveala, te face sa crezi ca e vorba si de cineva care abuzeaza si profita de tine. Imi aduc aminte ca, pe langa faptul ca erau niste inotatoare grozave, surorile Cohen trageau nemaipo­menit cu pusca si cu arcul, avand o alura ariana identica, frumoasa si dreapta, pe care tinerii evrei americani din tabara o priveau tre­murand, cu adoratie tacuta. In acea ultima vara am fost cu Terri (sunt foarte sigur), prietenul meu Lorne intalnindu-se cu sora ei, si pana in mijlocul verii le convinseseram ca era probabil o solutie ideala sa-si piarda virginitatea cu doi tipi care nu erau evrei, nimeni neavand vreo obligatie si nimeni neasteptand ceva. Foarte rezona­bile, au fost de acord. Asa ca, intr-o seara, am mers cu barca pana la insulita in forma de picior din mijlocul lacului Kennonah, echi­pati cu saci de dormit si lumanari si prezervative si a sticla de 750 de mililitri de Southern Comfort. Am baut toti patru impreuna si pe urma Terri si cu mine ne-am dus in cealalta parte a insulei si ne-am intins lucrurile pe o piatra lata si neteda chiar langa apa. Ii auzeam inca pe Traci si Lorne vorbind si razand si dupa un timp au tacut si, fara ca macar sa ne sarutam mult, ne-am scos hainele si am facut dragoste. Spun asta nu pentru ca o iubeam sau pentru ca nu mi-e deloc la indemana sa folosesc termeni mai frusti, ci fiindca am crezul dupa aia si inca mai cred ca, indiferent cine e tipa cu care esti sau daca e prima si/sau ultima oara, exista intot­deauna cel putin un moment controlabil cand crezi ca exact asta faci, incercand literalmente sa faci dragostea, s-o construiesti, indiferent daca o faci cu ajutorul alchimiei sau al chimiei ori al puterii de vointa. Cu Terri Cohen n-a fost greu, caci era sub mine, pe piatra aia absolut neinduratoare, plina de dorinta si lipsita de spaime si statornica, ceea ce m-a facut sa ma simt de parca mer­geam direct spre rocile vulcanice, de parca amandoi impingeam o alta axa a lumii. (Asta e doar una dintre multele prostii feciorel­nice si egoiste ale unui tanar… sunt sentimentale si ridicole, stiu.) Dupa aia, deloc nefericiti si pe amandoi durandu-ne toate alea de la sexul energic, dar, evident, care nu te putea duce la orgasm, am pornit inapoi in tacere spre locul unde acostaseram. Nu ne gandeam la Traci si Lorne sau, cel putin, eu nu ma gandeam, cand deodata am dat peste ei la lumina lumanarii, in plina desfa­surare, calcaiele ei subtiri batand ritmul pe spatele lui, si probabil datorita faptului ca erau gemene, Terri n-a incercat sa ne retragem sau sa ne ascundem. Ne-am uitat cum mergeau in crescendo si in decres­cendo si in crescendo din nou pana ce au terminat in sfarsit (uimitor, Traci inaintea lui Lorne) si deodata Terri m-a apucat de mana si am luat-o la fuga inapoi spre locul nostru de pe piatra si, calare pe mine, m-a facut sa termin odata cu ea. Iata prin urmare si definitia unei distractii pe cinste. Sunt obisnuit de multa vreme cu tipul susceptibil, supra-sen­sibil si dezlantuit ca un vulcan in eruptie, in primul rand ma refer la buna mea mama, care il putea face de rusine pe Sfantul Francisc, smulgandu-i o marturisire falsa, si care, in ultimele ei clipe, cand era pe patul de moarte, ne dascalea pe noi, cei care stateam la rand, unul dupa altul, spunandu-ne sa ne ducem si sa ne spalam pe maini daca vrem sa ne atingem de cuvertura ei de dantela belgiana. Cand eram tanar ea si tata se certau ingrozitor din cauza felului in el care se ocupa de afaceri si a flirturilor pe care le avea din cand in cand cu cate una din tinerele lui contabile, abia iesite de pe ban­cile scolii serale, cel mai monstruos scandal terminandu-se cu mama, care ameninta cu un cutit ruginit de taiat peste si jura ca-l baga-n amandoi, daca-i mai prinde vreodata, si cu tata (nepa­sator citand din Sartre si Camus si Readers’s Digest) care o lua peste picior, spu­nandu-i ca Domnul o sa moara, dupa cum se anuntase nu cu mult timp in urma. Lui Hank Battle i-au placut intotdeauna certurile atatatoare, in special cu familia, indiferent daca erau sau nu indrep­tatite, iar eu, daca i-as semana mai mult, as fi ajuns sa ma incurc cu o femeie care ar pune patul pe foc inainte sa ma lase sa ma culc de prea multe ori cu ea. Asa ca nu mi s-a parut niciodata ciudat faptul ca am fost atras de femei ca Kelly Stearns si apoi ca Rita mea, care abia daca a scos o vorba pana la sfarsit si pe urma mi-a aruncat rece, sotto voce, in timp ce ne intorceam acasa de la cinematograf dupa ce vazu­seram Jurassic Park II, ca si-a inchiriat din nou vechea ei garsoniera din Hauppauge si-o sa plece pana la sfarsitul saptamanii. N-am spus nimic fiindca nu era o surpriza, n-am protestat fiindca nu aveam ce argumente sa-i aduc, anii indelungi care se scursesera fiind o dovada suficienta pentru lucrurile la care ne-am putea astepta (in limbajul actual, care pomeneste doar de actiuni si bunuri patri­moniale, activitatea din trecut este in acest caz ca o garantie bancara pentru rezultate viitoare), si m-am dus acasa simtindu-ma ca si cum mi-ar fi infipt cineva un pumnal in piept, drept in stern, inima batan­du-mi tare, dar in zadar, jumatatea de jos a trupului pier­zandu-se deja in gatlejul unei fiare numite parere de rau. Mai mult mahnita decat furioasa, desi inca inversunata pana la Dumnezeu, Rita mi-a inapoiat a doua zi dimineata inelul cu rubine si diamante daruit de mine ca sa sarbatorim douazeci si unu de ani de con­vietuire, dar pe urma a impachetat cu grija, ca sa le ia cu ea, fiecare oala si cratita si forma de prajituri, toate foarte scumpe, pe care i le cumparasem de-a lungul anilor (in ciuda faptului ca niciodata n-a gatit numai pentru ea), intelegand inaintea mea cat de tare avea sa ma doara treaba asta. Cum intru in bucatarie, ceasul de pe perete (care are forma unui bot de Sopwith Camel) mormaie „tic-tac” si se dezlantuie, cu limbile vajaind in jurul cadranului pana ajung din nou la ora de acum, miezul noptii. De la Kelly, tot nimic, asa ca o caut iarasi, la ea acasa si pe telefonul mobil, dar fara folos. Urmatoarea miscare, cred acum, este sa sun la politie sa intreb daca a avut loc vreun accident sau s-a facut vreun anunt in care sa fie pomenit numele ei, dar atunci suna telefonul pe care-l tin in mana si stiu ca e ea si ceva aberant din mine ma face sa-l mai las sa mai sune inainte de a raspunde. — Kelly… zic eu. — Jerry? — Kelly, tu esti? — Nu, Jerry. Eu sunt. Rita. Nu pot spune nimic fiindca, desigur, stiam ca e Rita chiar ina­inte ca ea sa spuna vreo vorba, chestie care n-are nici un sens. Nici eu nu inteleg si singurul lucru pe care-l simt e sticla goala si lipi­cioasa pe care o tin in cealalta mana. — Ascult-aici, sunt la serviciu. Tocmai am intrat in tura si chiar ca nu pot vorbi. Kelly e aici. A venit cam acum o ora. De fapt si-a cam lovit masina la intrarea de la urgente. — A patit ceva? — Da, dar nu din cauza asta, spune Rita, si nu cu indiferenta. Probabil c-a stiut ca da de belea si-a pornit-o-ncoace, dar era cat pe-aci sa n-ajunga. A luat o gramada de pastile. — Oxy… nu-stiu cum, zic eu. — Exact. De unde stiai? — Ea mi-a spus ca le ia, spun eu, dandu-mi seama de lumina proasta in care trebuie sa ma puna asta. Cu toate astea n-a patit nimic, asa-i? — O sa-i treaca, spune Rita infuriata. N-a avut destule ca sa se omoare, dar putea sa-si faca rau intr-adevar. Acum e ametita. M-a rugat sa te sun. Si de-asta te sun. — Inteleg. — Zicea ca poate-o cauti. — Am cautat-o. O caut. Urmeaza o pauza lunga si stanjenitoare de parca nu s-ar mai sfarsi, genul de pauza cu care ne-am obisnuit de-a lungul anilor si de care ni s-a acrit pana la urma, desi acum nu stiu daca nu mi-ar placea sa mai am o asemenea pauza, in caz ca asta-i tot ce-o sa mai obtin vreodata. — O sa se faca bine, spune Rita pe un ton profesionist, dar trebuie sa se odihneasca. O s-o mute in salon. Ar trebui sa treci pe-acolo maine mai spre pranz. — O sa vin la prima ora, zic eu, stiind ca tura de noapte se termina la 7 dimineata, schimbul de tura mai dureaza treizeci de minute, dupa care Rita o sa se-ntoarca la Richie Iepurele si-o sa se cuibareasca comod in dormitorul lui de baron. — Las-o sa doarma, spune Rita pe un ton intre ordin si do­rinta. Ascult-aici. Trebuie sa plec. Fii bun cu ea. — Intotdeauna sunt bun. — Bine, Jerry. Bine, acuma-nchid. Pa. — Rita… Dar pana sa mai spun eu ceva, ea a si inchis. Formez *69, dar dau de centralista de la spital si pana-mi face ea legatura la camera asistentelor de la urgenta, Rita a si plecat, dupa cum mi-a spus o alta asistenta, deoarece intreg personalul de la camera de garda tocmai primea o multime de adolescenti accidentati grav pe Meadowbrook Parkway. Dupa intalnirea asta neasteptata cu Rita si dupa ce am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea care avea darul sa ma trezeasca tot mai mult la realitatea ca Kelly poate a-ncercat intr-adevar sa-si faca rau, nu mai pot sa dorm deloc. Ma scol din ora-n ora sa ma usurez, caci vezica mi se umple repede, si pe urma arunc o privire sa vad ce mai e prin frigider si caut o emisiune de noapte, cat de cat atra­gatoare (ca de exemplu, un filmulet ce face reclama la un rotisor, puiul fript ajungand exact la culoarea lemnului de cires lustruit) si apoi ma asez afara, pe alee, in vechea mea masina decapotabila, privind chioras, in oglinda retrovizoare, la tipul care tocmai isi ia adio de la tinerete. Nu-i motiv de ingrijorare, n-a venit acel mo­ment al autoevaluarii de la mijlocul vietii, plin de dezaprobare si aer atotstiutor, nici acea noapte neagra a escapadei sufletului prin bezna unui trecut pestrit, plin de remuscari. N-o sa suport pe nimeni cu fantezii si cosmaruri bizare, cum se intampla adesea in filme si carti, fiindca nu prea sunt capabil de asa ceva, nefiind nici atat de ciudat, nici destul de destept pentru asta. O sa spun pur si simplu ce vad, adica un barbat singur, noaptea, intr-o masina deca­potabila, miscandu-si nervos mainile pe volan, fredonand ceva doar pentru sine si asteptand rasaritul, ca sa se poata misca din nou. Bine-ai venit, dimineata, sunt deja aici, in parcarea de la spitalul din centrul districtului. E uimitor cat de multe masini sunt la ora asta ca si cum ar fi sosit cohortele din sap­tamana dinaintea Zilei Recunostintei. Ai crede ca, desi spun altceva, oamenii sunt indragostiti de spitale, caci fac tot ce pot – fumeaza, iau droguri, gonesc nebuneste pe sosele – pentru a ajunge cat mai repede acolo. Uneori, cand ma duceam s-o iau pe Rita de la spital, din tura de zi, ii vedeam stand practic la coada in sala de asteptare a camerei de garda, schiloditi si mutilati in fel si chip, otraviti intamplator, aproape inecati, injunghiati si impuscati si arsi, asa incat se parea ca suntem mai aproape de Beirut decat de Babylon din Long Island. Este doar ora 7 dimineata si-mi fac planuri exacte cum o sa vor­besc cu Rita sau, ca sa fiu mai la obiect, cum o s-o fac pe ea sa vor­beasca cu mine. Am vizitat-o deja pe Kelly Stearns in salonul de adulti, spunand asistentelor ca eram fratele ei vitreg si ca tocmai condusesem o noapte-ntreaga de la Roanoke incoace cand am auzit vestea. I-am lasat pe noptiera cateva buchete de garoafe de la super­market, negasind nimic altceva deschis, ca si o scrisoare surprin­zator de lunga si dragastoasa, in care-i spuneam ca-mi pare rau dac-am dezamagit-o si ca n-o sa mai fac asta niciodata. Mi-a parut bine ca i-am lasat scrisoarea, mai ales ca dormea si, ciudat dar de inteles, era legata de pat cu niste curele si nu se putea misca, iar singurul meu gand, care ma speria, era c-o sa se trezeasca si-o sa faca taraboi. Asa incat, cand asistenta ne-a lasat singuri, i-am des­facut curelele de la o mana ca sa poata sa se miste un pic, macar sa se scarpine dac-o avea nevoie. In ce-o priveste pe Rita, stiu c-o sa iasa din spital pe la intrarea de la camera de garda si-o sa vina-ncoace, trecand pe langa locul unde stau eu de pomana si ard gazul acum, caci Mustang-ul ei din 1982, galben ca banana, cu dungi negre si roti ce par cromate, e parcat in spatele meu, langa peretele celalalt. A cumparat masina la mana a doua, deja busita si plina de rugina, si, destul de ciudat, n-ai zice ca arata mai rau ca altadata. Ii placea sa spuna ca e auto­mobilul ei PR (de la portorican) si ma mira ca Richie Coniglio o lasa sa intre cu ea pe terenul lui din Muttontown. Poate ca-i place si lui sau poate n-are de ales. Cand s-a mutat la mine, m-am oferit sa-i cumpar o masina noua, intr-adevar orice si-ar fi dorit, inima mea dand pe dinafara de o generozitate care nu-mi era caracte­ristica (pe vremea aia) si doar cea mai minuscula celula din mine facand treaba asta pentru motive indoielnice. Niciodata nu mi-a pasat nici cat negru sub unghie ce zic vecinii, pe care oricum nu-i stiam prea bine, dar trebuie sa recunosc ca, in timpul acelor prime cateva luni cand am stat impreuna, simteam o durere apriga in sto­mac de cate ori venea hurducandu-se pe alee. De sase luni o tot astept pe Rita sa se-ntoarca chiar asa, holbandu-ma pe fereastra de la bucatarie dupa-amiaza, asteptand-o sa coboare din masina cu pantofii eu albi si sa vina pe carare cu pas masurat. Am intalnit-o pe Rita prima data acum aproape douazeci de ani, pe un vas. Era una din plimbarile-alea cu bautura, ce se orga­nizau vara in fiecare vineri, la apusul soarelui, cand se faceau chefuri de doua ore, cu participarea formatiei The Sound. Cu cativa ani mai inainte (de fapt, probabil peste cincisprezece ori douazeci) o femeie din Commack a cazut in apa si se presupune ca s-a inecat (cadavrul n-a fost gasit niciodata) si compania a fost imediat data in judecata si a trebuit sa-si inceteze activitatea. Eu am fost numai de doua ori, intalnind-o pe Rita a doua oara. Au inghesuit vreo saizeci si ceva de persoane, din astea singure, necasatorite, pe un vas foarte mare cu cabine de dormit, cerandu-ne douazeci de dolari de caciula (zece dolari pentru femei) pentru bar de unde puteai sa-ti cumperi de baut, pateuri cu branza brie si salata de cruditati si un DJ care ne punea muzica funk si disco si niste melodii mai vechi (asta se petrecea in 1977, cand melodiile mai vechi aduceau mai mult a melodii mai vechi decat astazi, probabil pentru ca erau inregistrate pe disc si literalmente sunau a vechi). Munceam mult pe vremea aia, asta se intampla dupa ce-a murit Daisy, cand de copii a avut grija in special mama, apoi niste femei din vecini care se oferisera sa dea o mana de ajutor cand puteau si, in cele din urma, o droaie de dadace, care n-au facut mare branza. Intr-o seara am dat nas in nas cu un vechi coleg de clasa din liceu, Rick Steinitz, la cinematograful de pe soseaua 110, care abia fusese deschis, amandoi tocmai iesind de la Intalnire de gradul trei. Rick m-a strigat pe nume si, nu stiu cum, mi-am dat seama cine era si, desi era cu o tipa (o bruneta draguta, cu picioare lungi), parea ca voia sa mai zaboveasca si sa stea de vorba, probabil ca tocmai de asta. Era doctor1 si avea cabinet la Huntington. Nu fuse­seram prieteni in liceu si, de fapt, abia daca ne cunosteam. Din cat imi aduceam aminte, amandoi eram singuratici si timizi, nici prieteni la catarama cu toti, nici certati cu ei, desi Rick nu era deloc de acord cu imaginea mea despre el. Adevarul nici n-are impor­tanta. Ajunge doar sa spun ca prietenia noastra era una din cele ce apar intre barbati de varsta mijlocie, nu pentru ca au interese comune, cum ar fi bautura sau golful ori chiar placerea de a fi impreuna, ci dintr-o dorinta reciproca si foarte acuta de a intalni oameni noi. Rick tocmai era la al doilea divort, evident era in galeata, si, cand a auzit ca eram vaduv de mai mult de un an si nu-mi gasisem inca pe nimeni, parca a prins viata, ca si cum i-as fi prezentat un caz deosebit de provocator. Cand tipa cu care era si-a cerut scuze ca sa se duca la toaleta, el mi-a spus ca vrea neaparat sa merg cu el intr-o plimbare din alea pe vas, cu bautura, care urma sa porneasca de la Northport. Rick era unul din obisnuitii de pe vas, era intr-un grup serios de baieti si fete care nu-si gasisera inca perechea si care, in cea mai mare parte, incercasera sa vada daca iese ceva, dar pana la urma nu iesise nimic si nimeni nu suferea din cauza asta. Se imbatau in prima jumatate de ora si intotdeauna incepeau sa danseze, iar toti ceilalti de pe vas pareau incantati de felul in care se zvarcoleau si urlau, ceea ce, intr-un alt loc, ar fi fost cu siguranta considerat comportament mitocanesc si jenant, dar aici era exact ce trebuia. Sub punte erau cateva cabine cu un confort destul de precar, despre care Rick imi spusese ca pot fi „vizitate” contra unui bacsis de douazeci de dolari dat secundului, Rem sau Kem, un european desi­rat, doldora de bani, cu o coada de cal decolorata, care purta bla­zere de matase mov si citea pe furis carti brosate de Kerouac in momentele mai linistite ale plimbarii. Dar cred ca vizitele la cabine erau destul de rare, caci majoritatea celor de pe vas preferau etalarea in public, care parea plina de aluzii erotice si posibilitati nebanuite, dar era de fapt foarte casta si, astfel, ceremonioasa. De exemplu, in seara cand am intalnit-o pe Rita, dr. Rick isi deschisese „taraba” pe puntea din fata si le „citea” femeilor in talpa, oferind terapie supli­mentara cu masaj celor ce voiau, adica aproape tuturor. Rita nu era una dintre femeile care faceau coada la consultatie, nici o cheflie sau o petrecareata nu era. Ca sa fiu foarte cinstit, la inceput mie mi-a atras atentia, ca probabil si tuturor celorlalti pentru ca era singura care n-avea pielea alba. Nu-i ceva cu care sa rupi gura targului faptul ca, mai peste tot, oamenii tind sa se-adune cu cei de-un fel cu ei sau, cel putin, cu cei de care cred ca-s de-un fel cu ei si aici, in buricul partii de mijloc din Long Island, nici noi nu suntem mai breji, aproape toti de pe vasul ala descindeam din valurile galagioase de irlandezi si italieni si polonezi si care-or mai fi debarcat acum o suta si ceva de ani, dar niciodata nu esti constient de chestia asta pana cand n-apare cineva si, fara vreo inten­tie anume, arunca un filtru peste scena de care vorbeam si schimba efectele familiare. Cand Rita si prietena ei s-au urcat pe schela de imbarcare, am auzit un idiot murmurand in spatele meu: — Ia uite, cineva si-a invitat servitoarea. Dar nimeni altcineva nu s-a sinchisit de ce-a spus el in afara de o doamna mai in varsta, care s-a strambat. Idiotul avea ce-avea cu Rita. Portoricana sau nu, se vedea cu ochiul liber ca era o tipa misto. Am fost primul care a vorbit cu Rita, nu pentru vreun motiv care sa-mi faca cinste, ci doar pentru ca stateam langa ea cand vasul a ridicat ancora si noi le-am urat „drum bun” celor care ramaneau pe uscat, asa cum fac mereu cei care pleaca pe mare. Mai tarziu, tipul care a facut remarca statea chiar in spatele meu la bar cu costumul lui alb de poliester si cand mi s-a adus comanda de daiquiri cu capsuni pentru mine si pentru Rita si pentru prietena ei, Susie, m-am intors si-am cazut peste el, cum te vad si cum ma vezi, lasandu-i o pata mare de un roz pal, de forma unei guri de femeie, ca la testul Rorschach si, desi i-am platit bautura si i-am dat si ceva in plus ca sa-si duca hainele la curatatorie, trebuie sa spun ca restul serii a fost pentru el o fasaiala garantata. Cand m-am intors, Rita a observat ca aveam cateva picaturi de culoare rosie pe gulerul de la camasa si mi le-a sters cu grija cu un servetel umed scos din poseta, aplecandu-se foarte mult spre mine, un lucru care m-a umplut imediat de bucurie si la care Rick a facut cu ochiul, dar de la care a trebuit sa ma dau inapoi, cel putin la figurat. Caci la fel de brusc mi-am dat seama cum ma uitam la noi doi si in special la ea, femeia asta incantatoare cu piele mai inchisa, care avea grija de un alb cu nimic iesit din comun, pe care abia il cunoscuse, ceea ce, bineinteles, ar fi trebuit sa fie o chestie absolut prosteasca si inutila, dar era una care pe mine ma interesa in pofida a toate astea, chiar si cand incercam sa absorb fiecare molecula, pana la ultima, din parul ei parfumat ce mirosea a mere verzi.  

Fragment din romanul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Humanitas ficton. Traducere de Carmen Patac.