AVANPREMIERA / Sway, Ritmuri demonice

Sway, Ritmuri demonice este povestea grupului Rolling Stones, reconstruita literar. Desi cartea se inspira din realitate, ea este mai degraba o biografie fictionalizata. Este foarte interesanta si are descrieri spectaculoase despre creatie, muzica, boema si cultura anilor ’60. Zachary Lazar – numele romanului sau este inspirat de cantecul lui Keith Richards, din albumul Sticky Fingers – era un copil la sfarsitul anilor ’60. Prin urmare, nu a scris cartea doar din memorie, ci a fost nevoit sa se documenteze. Cu toate acestea, din punct de vedere stilistic, textul lui este un roman, poate cea mai potrivita forma de a scrie despre Rolling Stones, dat fiind ca fenomenul a fost analizat pana la exces, iar anii 60 par a fi practic epuizati, nemaiputand decat cu greu indrazni sa te aventurezi, ca scriitor, in descrierea unei perioade despre care aparent nu a mai ramas nimic nou de spus.
Zachary Lazar a absolvit Brown University in 1990. A fost recompensat cu James Michener/ Copernicus Society Prize, acordat de Iowa Writers’ Workshop. In present, preda la Hofstra University, iar Sway – cel de-al doilea roman al sau – a fost intampinat elogios de presa. Prima intrebare: cartea este sau nu este fictiune? Desigur este un roman, dar in sensul lui „Cu sange rece”, adica bazat pe niste personaje si fapte reale, chiar daca nu suta-n suta si pe o documentare prezentata la final. E vorba despre ceva gen partea intunecata a epocii hippie, decaderea ei, in sensul ca apar alte culturi (bikerii de la Hell’s Angels, de pilda) cu care hipiotii interactioneaza un timp in mod ciudat. Prin urmare, avem trei mari linii narative care ajung sa se intretaie. 1. Rolling Stones – partile cu ei sunt poate cele mai faine. Autorul ii urmareste de la inceputuri, in Anglia si ii lasa in culmea gloriei. Povestea e una de tensiuni bazate pe raporturi de dominare in interiorul formatiei: exemplul este dat de ascensiunea lui Mick Jagger, in detrimentul lui Brian nu-mai-stiu-cum, care fusese liderul formatiei. Intr-un sens mai „adanc”, lui Mick i se construieste o persona „satanica” (e cool, flegmatic, plictisit si fake), in timp ce Brian e „artistul christic (se drogheaza rau, merge spre autodistrugere, nu mai poate compune pentru ca cizeleaza prea mult – totul se termina pentru el cu o moarte usor misterioasa in piscina casei). 2. Pe de alta parte, Kenneth Anger a fost un regizor underground destul de faimos in epoca. Facea niste scurt metraje pline de simbolistica oarecum sfertodocta. In carte i se urmareste devenirea pe doua planuri. Unul este cel de tip gay (primele experiente, teama etc) si al doilea de Artist mistic, pe care-l preocupa imaginea lui Lucifer. Ajunge in contact cu Stones, ii si filmeaza de cateva ori, ar vrea sa-l distribuie pe Mick in rolul lui Lucifer intr-un film de-al sau. 3. A treia linie este data de povestea lui Bobby Beausoleil, hippie tipic, fost amant de-al lui Anger (primul care ar fi trebuit sa-l joace pe Lucifer), in prezent prieten-discipol de-al lui Charlie Manson. E perioada de dinaintea crimelor in serie, Manson e privit prin ochii lui Bobby, care-l vede ca pe un fake. Asta e partea cea mai scurt prezentata a cartii, desi cu ei doi se deschide. Se incheie cu crimele facute de „clanul” Manson. Cartea deconstruiesete cumva istoric cliseele despre epoca hippie, punand in scena asa-numitii marginali ai acelei perioade, care erau violenti (la concertele Stones de pilda, e foarte multa violenta) si – de multe ori – cam stupizi etc. De fapt este un roman despre „partea intunecata a hipiotilor”. E putin fortat, pentru ca de fapt nici Anger, nici Manson si nici Stones nu erau hippie. Anger de altfel era si prea in varsta ca sa poata fi. Numai ca americanii le ziceau hippie, peiorativ, tuturor golanilor cu pleata si toti aveau pleata, cam despre asta e vorba de fapt. E scrisa curat, profesionist, dar cartea este facuta in asa fel incat sa nu sara in ochi in primul rand prin stil, ci prin povesti. Are ritm, e alerta, de cele mai multe ori e foarte aproape de reportaj, dar contine totusi elemente fictionale si episoade de introspectie. ROCK-AND-ROLL, 1962 In camera mica, doua chitare vibrau intr-o alternare haotica, un zgomot amplificat care parea sa fie ciclic. Ne aflam pe o strada amarata din Londra, numita Edith Grove, in cea mai sudica parte a cartierului Chelsea. Este cea mai rece iarna din ultima suta de ani. Apartamentul are peretii mucegaiti. Vopseaua gri e coscovita, iar covorul este presarat cu coji de paine. Pentru moment, cantaretul, Mick, nu poate decat sa stea si sa priveasca. Ceilalti doi, Brian si Keith, isi invata partiturile dupa un casetofon, cu picioarele acoperite cu niste paturi. Au mainile reci si canta cu intreruperi, dand din cap in tacere atunci cand incepe sa sune bine. In camera e la fel de rece ca afara. Radiatorul e oprit, crestat, ruginit. Pentru a-l porni trebuie sa bage monede pe care nu le au, in contorul de gaze, si chiar si asa rezultatele sunt dezamagitoare. Brian are parul blond, lucios, iar privirea sa e acuzatoare. E singurul despre care poti spune ca este aratos, desi are gatul gros si e scund, aproape indesat. El este liderul — e formatia lui, el a gasit numele. Se uita fix la Mick si canta sapte note pe chitara sa, cu o nota distorsionata la mijloc. Mesajul e ceva de genul: esti tolerat pentru moment, dar esti doar tolerat. Brian e cu doi ani mai mare decat ceilalti, are 21 de ani si este deja tatal a doi copii nelegitimi. Mick scoate fum pe nas si isi ridica mana spre gulerul halatului sau, aratandu-si dispretul. Uratenia lui iti capteaza imediat atentia; in miscarile sale se poate citi o strategie rabdatoare. Este student la scoala de stiinte Economice din Londra, asigurandu-si inca spatele pentru un eventual esec. Poate sa plece de aici in orice moment si sa se aranjeze putin mai bine decat tatal sau, care preda sportul in Dartford. Dar e singurul dintre cei trei care a cantat vreodata in public; obisnuia sa cante in fiecare marti in Ealing, cu o alta formatie. Keith isi ridica barbia si incepe impreuna cu Brian un cantec american numit „Carol”. Negociaza solourile si acordurile pe doua corzi ale partii ritmice. Keith este greoi, ridicol. E inca putin coplesit de Brian. Face remarci taioase in soapta si cateodata rabufneste intr-un ranjet beligerant si apuca pe cineva de sfarcuri, si le rasuceste. stie fiecare nota din fiecare cantec al lui Chuck Berry, ceea ce arata cat de mult timp a petrecut singur. Au un ritm al lor. E imposibil sa spui cine conduce pe cine. Brian canta cu ochii inchisi, capul aplecat, cu bretonul blond cazandu-i peste sprancene. Stilul lui Keith este mai agresiv, mai ritmic, picioarele incrucisate miscandu-se pe ritm. Mick bate usor cu palmele pe genunchi si da din cap, si el cu ochii inchisi. Talentul sau principal este, deocamdata, lipsa de trac. Incepe sa cante cu o voce care nu e a lui, o imitatie fericita. Este partial dialect londonez, partial accentul americanilor de culoare, si, desi niciunul nu e nici pe jumatate autentic, este o combinatie de forta. Ei vin din orase linistite sau din suburbii apropiate, din case cu terase, construite dupa atacul cu bombe al Germaniei. Locuri pe care nu le vezi pana cand nu pleci; si de ce ai vrea sa le parasesti, aceiasi trandafiri pe aceleasi pergole? Mick se uita acum la Brian, al carui cap e inca aplecat, concentrat numai la sunetele pe care le scoate. Sunetul chitarei sale nu are niciun sens, este doar un amalgam de tonuri, dar pare sa insinueze o varietate de semnificatii rau prevestitoare. Poate ca o parte din Mick banuieste deja ca, in acest apartament sinistru, el este in locul potrivit la momentul potrivit. Apartamentul miroase a legume si a tigari. Pe tavan se vad pete negre de la lumanarile pe care le ard cateodata in locul becurilor. Isi pun sosetele pe radiator pana cand incepe sa miroasa a lana arsa si apoi si le pun din nou in picioare pana cand acestea le amortesc din nou. E asa de frig, incat dorm cu hainele pe ei. Uneori trebuie sa doarma toti in acelasi pat. Mick este singurul care vorbeste despre bani. Pentru ceilalti doi, banii sunt o notiune abstracta, ceva ce obtii nu in schimbul muncii, ci in schimbul injosirii in fata altor oameni. Brian lucreaza in raionul de electronice dintr-un magazin mare din Bayswater, insa va fi concediat in curand pentru furt. Keith traieste din ceea ce ii trimite mama lui de acasa. Cei doi nu au decat un vag simt al vietii reale: un loc in care ferestrele te apara de ploaie, scaunele te ajuta sa stai mai confortabil, lumina electrica te ajuta sa ii vezi pe ceilalti. Cand se imbata, distrug mobila si imita gesturile de regina ale lui Mick; intr-o noapte, i-au ars halatul de baie in chiuveta. Canta ore in sir, cu cele doua chitare aidoma. tes variatii pe aceeasi tema, uitand de ei in transa detaliilor. Petrec zile si nopti astfel, aproape fara sa rosteasca vreun cuvant, trimitandu-si semnale unul altuia pana cand degetele incep sa le sangereze. Atunci cand tevile ingheata, toaleta de pe hol nu mai functioneaza, asa ca se picura in borcane. Iar cand se da drumul la apa, arunca borcanele in veceu. Cu timpul, veceul se umple cu mucuri de tigari si ziare in care au invelit mancarea. Mick se gandeste sa renunte si sa se concentreze pe studiile economice, dar cu cat sta mai mult si-i priveste, cu atat mai mult simte nevoia sa ramana. Costume italienesti si pantofi cubanezi cu tocuri. Camasi albe cu gulere tari. Cravate negre inguste, care arata si mai bine atunci cand le lasa capetele sa se balabane, fara sa fie stranse. Acestea sunt cateva din hainele pe care Brian a reusit sa le obtina cu vorbe frumoase de la diverse iubite sau sa le fure de la slujba, din magazinul din Bayswater unde lucra. Cu o saptamana inainte de Craciun, o fata soseste pana sa se insereze, stand in spatele gardului de fier. Parul sau rebel face ca bluza pe care o poarta sa para nelalocul ei, oarecum sobra. Pare mai pierduta decat este in realitate, acesta fiind modul ei de a se apara de ostilitatea acestui oras straniu. Cara un portbebe cu ea, si in el se afla copilul lui Brian. Vazand ca suna incontinuu, el iese sa o intampine. Sus, el si cu Keith tocmai exersau si stie ca probabil Keith rade de el acum, gandindu-se la carpe de vase si scutece, asa ca trebuie sa se comporte responsabil si preocupat, pentru a-l surprinde astfel. — Tricia, spune el. Ea se arata uimita pentru un moment, dar afiseaza apoi un zambet familiar, deceptionat. — Stau doar o zi sau doua, ii spune. Locuiesc la Claire. O stii pe verisoara mea Claire, cea careia ii faceai ochi dulci. Brian se uita la copil, atingandu-i obrazul cu doua degete. — E rece, spune. Se simte bine? Fata ii atinge parul in timp ce el e inca aplecat deasupra portbebeului. Ii da parul dupa ureche. — Infatisarea boema, spune ea. Atat de dezordonata. Dar totusi te prinde bine. Serios. El se indreapta si se uita la sirul de cladiri identice, cu mainile in buzunar. — Exersam, spune. Punem cap la cap cateva melodii. Ea da din cap. — M-am gandit ca poate vrei sa-l vezi pe Christopher. Se apleaca peste portbebe si isi freaca nasul si buzele de fata copilului. — Londra, zice ea. Suntem in Londra. Dupa cateva beri baute impreuna cu Keith si cativa prieteni, el ia trenul spre Clapham, pentru a o vizita pe Tricia la vara ei, Claire. Afla astfel ca intre timp Claire s-a maritat cu Neil, un barbat inalt si fara barbie, cu o claie de par negru, care lucreaza ca farmacist. Toti patru iau apoi o cina gatita acasa, iar Brian bea vin si se trezeste relaxandu-se intr-o stare marinimoasa, cuprins de un val de sinceritate in care incepe si el sa creada. Isi tine fiul in brate, sus in aer, facand ca avionul. El si sotul lui Claire incep sa vorbeasca despre Algeria, unde a avut loc o revolutie. Brian arata ca un copil in timp ce vorbeste. E clar ca entuziasmul sau are mai putin de-a face cu politica si mai degraba cu entuziasmul in sine. — Inca o pierdere pentru Europa, spune el. Dar acum totul se reduce la America si la Rusia, nu-i asa? E vorba despre ce tabara vor alege. — Asta crezi? intreaba Neil. — Ce sa cred? — Ca totul se reduce la ce tabara vor alege. Ca lumea este impartita in aceste doua tabere. Ca nu exista nicio sansa pentru un socialism real in Algeria. Brian ii zambeste Triciei, apoi din nou spre Neil. — Nu stiu, raspunde. Tu ce crezi? – Pai, nu exista niciun motiv sa nu crezi asta, spune Neil. Nu exista niciun motiv sa nu fim fatalisti. – Brian toarna inca un pahar de vin pentru Neil, apoi inclina sticla usor inspre el ca pentru a face un toast. Ii toarna lui Claire, apoi Triciei si apoi lui. Conversatia se indreapta catre lucruri mai sigure — Londra, vremea rece, costurile necesare incalzirii unui apartament. Cand termina de mancat, Brian si Tricia spala vasele, se bat cu spuma si canta cantece copilaresti despre oamenii din orasul lor natal, Cheltenham. Este cat se poate de sincer: in clipa de fata, se simte jucaus, un om care raspandeste in jur buna dispozitie. Dar atunci cand simuleaza oboseala, este evident un truc din partea lui, iar Tricia face ceea ce el stie ca va face. Il lasa sa petreaca noaptea impreuna cu fiul sau, conducandu-l in camera pregatita pentru copil. Ea il hraneste pe copil cu biberonul, cu rabdare si cu seriozitate, apoi il tine pe umarul ei pentru o vreme, cantandu-i pana cand scoate aerul. Cand termina, il sterge la gurita cu servetul mare si alb de pe umarul ei, apoi il asaza cu grija in patut. O bucata buna de vreme, se stramba in fata lui, mieunand si vorbind in limbajul copiilor, de parca ar fi doar ei doi in camera. Brian observa cat de goala e: biblioteca pe jumatate umpluta cu carti si o lampa in colt, diploma de farmacist a lui Neil pe perete, patutul inclinat al copilului cu pliurile vizibile printre cearsafuri si paturica subtire si roz. Camera ordonata — aerul de cuplu recent casatorit care tocmai isi incepe viata impreuna — ii inspira o indignare surprinzatoare, apoi o mandrie disperata, pe jumatate convinsa, fata de dezordinea indiferenta a apartamentului din Edith Grove. — Crezi ca exista vreo sansa reala in ceea ce priveste socialismul in Algeria? spune apropiindu-se de ea. Ea continua sa se ocupe de copil in timp ce Brian isi trece degetele prin buclele ei satene, incalcite. — Nu stiu despre ce vorbea, spune ea. Nu l-au primit la Oxford. Nu a trecut niciodata peste asta. — Pun pariu ca are niste poze cu femei ascunse pe undeva pe aici. O masca de piele. — Ce? — Stii tu, ii serveste cina lui Claire gol, purtand doar o masca, iar el mananca dintr-un castron pentru catei. Ea ii impinge mana cu un zambet sceptic, distant. — Credeam ca ti-e somn. — O sa te cotonogesc, Neil. M-ai suparat foarte tare, rade el. Ea nu pare sa-l fi auzit. Se intinde pe patutul copilului, imbracata in halat, picior peste picior, inchizand ochii. Bratele ei sunt incrucisate sub cap si zambeste vag, ca si cum ar fi copila din nou. El stinge lampa si isi scoate pantofii. Ceva din indemanarea cu care s-a purtat cu copilul a facut sa para ca totul e doar un joc pe care il jucau amandoi. Nu poate sa o vada clar, zareste doar o imagine ceatoasa in intunericul de alaturi. In lumina sepia, ii vede curba coapsei, lungimea corpului ei dedesubtul halatului. Intr-un final se dezbraca amandoi, iar el ii simte pielea pe pielea sa si viziunea lui dispare aproape complet. Nu mai exista decat o umbra ametitoare, un flux de mesaje indescriptibile. Aceasta revarsare de sentimente este ceea ce il uneste prea mult de fete precum Tricia. Nu e prea atent sau indemanatic, dar aproape de fiecare data este ciudat de sincer, miscandu-se deasupra corpurilor lor cu o incetineala obsesiva, care se apropie de stinghereala. In cateva ore vede care este realitatea. Copilul tipa. In lumina slaba, Tricia sta deasupra patutului si incearca sa il linisteasca, tinandu-l in brate, obosita si cu fata umflata, obosita, dar totusi alerta. Observa cat de natural este totul pentru ea, cat de legata este de fiul lor, si dintr-odata se simte mutat in alt loc, incurcat de ideea ca Tricia ar putea crede ca asta are ceva de-a face cu el. Pe scena, toti se simt ciudat, cu exceptia lui Brian. Fata lui este aproape feminina, palida si cu buze pline, insa mainile lui sunt mari, ca niste pietroaie si manevreaza chitara ca pe o lopata. Atinge corzile cu miscari largi, in sus si in jos, din incheietura, ciupindu-le cu degetele intinse, si totul pare mai dificil decat e in realitate. Face asta in timp ce sta nemiscat, fara sa se uite la multime, cu fata inexplicabil de rigida. Acum au si un basist si un baterist. Stiu meserie si sunt directi, obisnuiti nu numai cu bluesul, ci si cu jazzul. Aici nu exista scena — nu este un club, ci doar subsolul unui bar, Wetherby Arms, in care sunt cam 30 de persoane care beau bere si fumeaza, nefiind neaparat interesate de muzica. Ceea ce asculta ei acum li se pare brutal de-a dreptul. Nu au mai intalnit niciodata ceva atat de grosolan, de parca scopul muzicii e sa fie nemelodioasa intr-un mod agresiv, o frauda intentionata. Mick se misca cu pasi mici, dand din cap, in jurul microfonului, cu varfurile picioarelor indreptate spre interior. Nu isi da seama insa ca gulerul camasii sale s-a ridicat deasupra jachetei, luand odata cu el si nodul cravatei, ceea ce face ca gatul sa-i para caraghios de lung. Zgomotele pe care le scoate nu au nimic de-a face cu cantatul. Dar insistenta sa este o provocare fiindca e clar ca nu glumeste. Canta Muddy Waters. Versiunea lor este mai rapida, mai putin libera. Cei doi chitaristi vireaza in diverse directii, fara sa se atinga. Brian isi misca umerii intr-un mod ciudat, fluent, de parca muzica ar fi cumva circulara si ii aude centrul in spatiul intre batai. Ceva este nelalocul lui, ceva vesnic adolescentin, in legatura cu lungimea parului sau blond in combinatie cu costumul clasic pe care il poarta. Sobru. In cealalta parte a scenei, Keith zdrangane corzile, incovoiat langa platforma pe care se afla tobele, cu silueta sa firava curbata in jurul instrumentului. Nu s-a deranjat niciodata sa-si puna cravata si acum si-a dat jos si jacheta de la costum. Nu avea stofa de animator, dar el era cel care ii ghida in secret, tobele urmandu-i chitara. Cativa dintre baietii din multime au inceput sa-i ia peste picior. Inteleg ce se intampla, ca acesti baieti cu instrumentele lor incep sa creada in propriul lor numar, mai ales vocalistul, Mick. Are o expresie batjocoritoare in modul sau ciudat de a canta taraganat: Nu as putea fi-i-i niciodata multumit si nu ma-a-a-i pot sa continu-u-u-i sa plang. Se uita intr-o parte la Keith, incretindu-si buzele. Sunetele de chitara se intrepatrund. Isi smuceste capul, cu barbia ridicata, mergand usor ghemuit sau incovoiat. Parul lor e lung si ei sunt urati si par infumurati. Arata ca niste femei, asta spune lumea, dar de fapt nu arata deloc ca niste femei; sunt constienti de sexualitatea lor, de corpurile lor. In cel mai rau caz, parul ii face sa arate ca niste travestiti nepasatori, cu ceva fals si fragil in spatele aspectului exterior. Muzica ii face sa se miste intr-un fel jenant, dar ei incearca sa stapaneasca aceasta senzatie de stanjeneala prin aparenta nepasare. Acest sentiment de falsitate are ceva vag de-a face cu faptul ca sunt englezi si canta muzica americana de negri. Incearca sa fie sarcastici si seriosi in acelasi timp, emotionali, dar si distanti. Toate discutiile de bun-simt sunt inutile pe fondul muzicii lor insistente, suparatoare. Multimea distruge mesele si unul din amplificatoarele basistului. Sparg cateva halbe de podea. Brian este atacat de sase baieti care isi intind mainile cautand sa le infiga in parul lui blond si lung, rostogolindu-se pe scarile distruse. Dupa acest incident, spectacolele lor incep sa atraga multimi. Violenta care ii conduce, violenta din muzica si violenta ce decurge din asta. Canta in fiecare miercuri intr-un nou bar din Ealing, iar in weekenduri intr-un bar dintr-un hotel din Richmond. Aproape toate spectacolele se termina cu un fel de confruntare: o incaierare in multime, o disputa verbala intre formatie si vreo persoana care ii interpeleaza, o bataie cu pumnii intrerupta de paznici si continuata mai apoi afara, pe strada. Exista intotdeauna o tensiune in incaperi, intunericul si caldura fiind accentuate de multimea prea mare de oameni intr-un spatiu prea mic. Anticiparea a ceea ce ar putea sa mearga rau devine esentiala pentru muzica, ce ajunge din ce in ce mai zgomotoasa si mai ametitoare. Intr-o seara, cand se afla pe scena, Mick observa modul in care Brian isi misca tamburina. Zambeste afectat inspre multime si da scurt din mana, ca si cum ar pocni dintr-un mic bici. Seara urmatoare, Mick glumeste cu multimea, spunand aceleasi replici, intorcandu-si fata in profil intre propozitii, razand la anumite glume schimbate intre ei, apoi ranjind si aratand cu degetul. Toate luminile sunt atintite asupra lui. Impinge situatia din ce in ce mai departe, dar nu prea departe. Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Pandora M, in colectia Funky Fiction. Traducere din engleza de Raluca Dumitru. Dosarul cartii cuprinde o prezentare si un interviu cu autorul, realizate de Adrian Schiop.