AVANPREMIERA /Timpul inimii. Corespondență (I)

Volumul cuprinde corespondența dintre Paul Celan și Max Frisch, precum și cea dintre Ingeborg Bachmann și Gisèle Celan-Lestrange. Editată și comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll și Barbara Wiedermann. Traducere din limba germană de Iulia Dondorici.

Despre corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan

Cei doi îndrăgostiți, care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea – fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el – un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuți, care-și pierduse ambii părinți într-un lagăr de concentrare german, el însuși supraviețuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferență insurmontabilă își trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani și tot de aici provine exigența lui ridicată față de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru ea, Ingeborg Bachmann, care se confruntase și înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană și austriacă, aceeași diferență va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul vieții împotriva uitării și de a interveni în favoarea poeziei lui Celan.

Diferența, precum și efortul de a relua convorbirea după tulburări foarte profunde definesc schimbul de scrisori al amândurora, de la prima poezie-cadou din mai-iunie 1948 până la ultima scrisoare din toamna anului 1967. Este o mărturie existențială majoră, pe cât de dramatică, pe atât de mișcătoare – și totuși, altfel decât era de așteptat după speculațiile făcute atâta timp pe această temă. Cunoștințele noastre despre relația dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan și despre felul în care se regăsește ea în opera amândurora are acum, prin ediția de față, baze temeinice.

Scrisul se afla în centrul vieții ambilor parteneri de corespondență, care, în anii ’50, au fost imediat văzuți drept principalii reprezentați al liricii germane postbelice. Însă scrisul nu e un lucru ușor pentru nici unul dintre ei, inclusiv scrisul scrisorilor. Zbaterea în jurul limbii, lupta cu cuvântul ocupă un loc important în cadrul corespondenței. De multe ori, e vorba de scrisori netrimise: unele dintre acestea eșuează și vor fi aruncate, însă unele variante vor fi păstrate și stau între scrisori ca martor al îndoielilor. Alte variante – nu întotdeauna complete, ca partenerul să nu mai afle totuși unele lucruri – sunt anexate unor scrisori mult mai târzii; de asemenea, intervalul de timp scurs le “îndulcește”, făcând astfel cu putință comunicarea unor lucruri imposibil de spus la vremea lor. Sau mai degrabă: imposibil de scris. “Știi” și “știi bine” înlocuiesc deseori exprimarea directă; telegrame sau scurte scrisori anunță scrisori detaliate, care însă nu sosesc întotdeauna. Și iar și iar se roagă reciproc să-și trimită scrisori, le cerșesc chiar. Bachmann își reduce pretențiile la “Scrie-mi numai, scrie-mi”, iar Celan arată foarte clar, printr-o frază încrucișată, cât de greu îi vine să adreseze această rugăminte: “Acum îți scriu eu ție, câteva rânduri doar, pentru a te ruga să-mi scrii și tu câteva rânduri”. O tăcere îndelungată a celuilalt îl face pe fiecare dintre ei să creadă că motivul ar putea fi el însuși: “fiindcă îți vine greu s-o scrii, și mai greu, după avalanșa mea de cuvinte la telefon”, sau: “Poate că nu am scris o scrisoare prea inteligentă”.

Tăcerea – chinuitoare pentru unul dintre parteneri sau păstrată de amândoi printr-o învoială tacită – este un element important în cele șase secvențe temporale care pot fi stabilite în cadrul corespondenței și ale căror limite sunt strâns legate prin puncte de cotitură în biografia amândurora. Între săptămânile petrecute împreună la Viena și ultimul dintre cele 196 de documente – scrisori, cărți poștale, telegrame, dedicații și notele unei discuții – se află momentul plecării lui Celan din Viena la Paris la sfârșitul lui iunie 1948, întâlnirea – care va rămâne pentru mult timp ultima – de la colocviul Grupului 47 din Niendorf de la sfârșitul lunii mai 1952, reluarea relației de dragoste după un colocviu din Wuppertal, din octombrie 1957, întâlnirea lui Bachmann cu Max Frisch din vara lui 1958 și, în final, înrăutățirea crizei psihice a lui Celan la sfârșitul lui 1961, pe culmile afacerii Goll, în urma acuzelor de plagiat lansate de Claire Goll, văduva lui Yvan Goll, marcând, de fapt, sfârșitul corespondenței cu Bachmann, și nu numai acesta. Iată care sunt punctele de convergență ale unei conversații prin scrisori pline de variante și marcate de propriile discontinuități. Fiecare perioadă delimitată de aceste puncte de cotitură are o înfățișare proprie, printr-un ton propriu, teme proprii, dinamică proprie, forme proprii ale tăcerii și, ca atare, o asimetrie întotdeauna altfel determinată.

Anii schimbului epistolar de după 1961 – ca o imagine în oglindă a dominației lui Bachmann dintre 1952 și 1957 – sunt în întregime lăsați în seama lui Celan. Dar tocmai cele două scurte scrisori din partea lui, scrise la un interval mare de timp, arată cât de mult se interesează unul de celălalt cei doi parteneri epistolari – deși nu mai există contacte personale și chiar dacă Bachmann refuză tacit un nou început. În ambele dăți, Celan reacționează la unele vești despre Bachmann aflate din presă și completate cu informații de la cunoștințe comune. În ultima scrisoare, e vorba de faptul că Bachmann îl apără ferm și înverșunat pe traducătorul Celan atunci când propria ei editură îl preferă pe poetul nazist Hans Baumann pentru retroversiunile din Achmatova. Scrisoarea, pe cât de scurtă, pe atât de mișcătoare, arată – ca și corespondența lui Bachmann cu Gisèle Celan-Lestrange după moartea lui Celan și, nu în ultimul rând, romanul ei “Malina”, în care vorbește cu Celan, citându-l – caracterul indestructibil al unei relații speciale, cu toate distrugerile percepute în interiorul ei și dincolo de cuvântul încredințat hârtiei scrisorilor.

Barbara Wiedemann și Bertrand Badiou

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 24.VI.1949

Dragul meu,

fiindcă nu m-am gândit deloc la asta, astăzi, în ajun – dar și anul trecut a fost la fel -, felicitarea ta a sosit în zbor direct la inima mea, așa e, te iubesc – pe atunci nu ți-am spus-o niciodată. Am simțit iarăși macii, adânc, foarte adânc, ai făcut o vrajă atât de minunată, că n–o pot uita niciodată.

Câteodată nu-mi doresc nimic altceva decât să plec, să vin la Paris, să simt cum îmi prinzi mâinile, cum mă împresori toată cu flori, și iar să nu știu de unde vii și unde te duci. Pentru mine, tu ești din India sau dintr-o țară și mai îndepărtată, mai întunecată, dintr-o țară maronie, pentru mine ești deșert și mare și orice lucru plin de mister. Nici până acum nu știu nimic despre tine și de aceea mă tem adesea pentru tine, nu-mi pot imagina că și tu trebuie să faci ceea ce facem noi, ceilalți, aici, ar trebui să am un palat pentru noi și să te iau la mine, iar tu să-mi fii fermecătorul stăpân, vom avea multe covoare acolo, și muzică, și vom inventa dragostea.

M-am gândit adesea, “Corona” e poemul tău cel mai frumos, e anticiparea perfectă a clipei în care totul se va preface în marmură, pentru totdeauna. Dar pentru mine, aici, nu a venit “timpul”. Mi-e foame de ceva ce nu voi primi, totul e flasc și searbăd, obosit și uzat înainte de a fi fost folosit.

La mijlocul lui august vreau să fiu la Paris, numai pentru câteva zile. Nu mă întreba de ce, pentru ce, doar fii acolo pentru mine, o seară sau două, trei… Ia-mă cu tine pe malul Senei, să privim în adâncurile ei până ne transformăm în peștișori și ne recunoaștem.

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 4.(?)VIII.1949

Ingeborg, iubito,

îți scriu doar câteva rânduri, în mare grabă, ca să-ți spun cât de mult mă bucur că vii.

Sper că această scrisoare ajunge la timp și că îmi vei scrie când sosești: îmi dai voie să te aștept? Sau nu-mi dai voie, așa cum nu-mi e îngăduit să întreb nici de ce, nici pentru ce vii?

Sunt foarte nerăbdător, iubito.

Al tău, Paul

Acesta este numărul meu de telefon: DAN 78-41

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 20.VIII.1949

Draga mea Ingeborg,

Așadar, vii abia peste două luni – de ce? Nu spui; nu spui nici pentru cât timp, nu spui dacă primești bursa. Între timp – propui tu -, putem să ne scriem. Știi de ce ți-am scris atât de rar în ultimul an, Ingeborg? Nu doar pentru că Parisul m-a închis într-o tăcere îngrozitoare, din care nu m-am mai putut elibera, ci și pentru că nu știam ce crezi despre acele câteva săptămâni din Viena. Ce puteam eu să înțeleg din primele tale rânduri, aruncate în treacăt, Ingeborg?

Poate că mă înșel, poate că așa e, ne evităm unul pe celălalt exact acolo unde am dori cel mai mult să ne întâlnim, poate e vina amândurora. Doar că îmi spun uneori că tăcerea mea e, poate, mai ușor de înțeles decât a ta, pentru că și întunericul care mi-o impune e mai vechi.

Știi că fiecare trebuie să ia singur marile hotărâri. Când a sosit scrisoarea în care mă întrebai ce să alegi, Parisul sau Statele Unite, aș fi vrut atât de mult să-ți spun cât m-aș bucura dacă ai veni. Oare îți dai seama de ce nu am făcut-o? Mi-am spus că, dacă pentru tine ar fi contat (adică fi contat mult) să trăiești în același oraș cu mine, nu mi-ai fi cerut mie sfatul întâi, dimpotrivă.

S-a scurs un an lung, an în care, firește, ți s-au întâmplat destule. Dar nu mi-ai spus cât de departe sunt lunile noastre, mai și iunie…

Cât de departe sau de aproape ești, Ingeborg? Spune-mi, ca să știu dacă închizi ochii acum, când te sărut.

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 24.XI.1949

Dragă, dragă Paul,

s-a făcut noiembrie. Scrisoarea mea, pe care am scris-o în august, e încă aici – totul e atât de trist. Poate că ai așteptat-o. O mai accepți astăzi?

Simt că spun prea puțin, că nu te pot ajuta. Ar trebui să vin, să te privesc, să te iau afară, să te sărut și să te țin, ca să nu aluneci și să te duci departe. Te rog să crezi că într-o zi voi veni și te voi aduce înapoi. Mă uit cu multă teamă cum te depărtezi în largul unei mări imense, dar vreau să-mi construiesc un vapor și să te aduc acasă din rătăcire. Însă trebuie să faci și tu ceva și să nu-mi îngreunezi situația. Timpul și multe altele sunt împotriva noastră, însă nu trebuie lăsat să distrugă ceea ce vrem să salvăm din el.

Scrie-mi curând, te rog, și scrie-mi dacă vrei să mai primești vreun cuvânt de la mine, dacă mai poți primi tandrețea și dragostea mea, dacă te mai poate ajuta ceva, dacă mai întinzi mâna după mine uneori, acoperindu-mă cu întunericul visului greu, în care vreau să mă transform în lumină.

Încearcă, scrie-mi, întreabă-mă, eliberează-te scriind despre tot ce te apasă!

Sunt alături de tine.

A ta, Ingeborg.

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, martie 51

Paul, dragule,

este lunea Paștelui, și m-am ridicat pentru prima oară după o boală nu prea gravă, dar foarte importantă pentru mine, pentru că m-a ajutat de minune. Nu mai știam ce să fac și cum să-mi mai intru în voie aici. Prima greșeală a fost că am continuat să duc, timp de o săptămână, vechea viață vieneză, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, după care brusc am renunțat, disperată și isterică, n-am vrut să mai ies din casă, știind că nu voi putea continua așa, după care a mai intervenit și ceva din afară, a fost foarte rău, aproape mai rău decât tot ce fusese până acum. Apoi a venit sora mea și după aceea am avut gripa aceasta. Acum e atâta liniște, ca după bombardamentele din timpul războiului, după ce se ridică fumul, îți descoperi casa că nu mai e la locul ei și nu știi ce să spui. Și oare ce-ar fi fost de spus?

Poate că mâine o să ies să-mi caut de lucru. Se găsește mereu câte ceva. Și telefonul e tăcut astăzi – ca printr-o înțelegere secretă, hilară.

Poate că la toamnă voi veni la Paris. Totuși, până acum nu s-a hotărât nimic. Dar nici dacă va trebui să rămân aici, nu vreau să fiu tristă. Am avut atât de mult, am luat atât de mult, încât mi-ar ajunge pentru vreme îndelungată; și dacă nu ajunge – ne descurcăm cu puțin. Cândva, mai târziu, oricum nu vom putea lua decât puține bagaje, sau poate deloc.

Nu aștepta să spun astăzi ceva despre “noi” doi, acum nu pot să gândesc limpede și trebuie să mă îndepărtez de tot, mi-e teamă numai că voi fi atunci și foarte departe de tine.

Scrie-mi, te rog, din când în când. Nu-mi scrie doar vag, nu-ți fie teamă să povestești că perdeaua de la fereastra noastră a ars din nou și oamenii se uită la noi din stradă –

Din inimă,

A ta,

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Levallois-Perret, 7.VII.1951

Draga mea Inge,

acum o săptămână, Doamna Jené mi-a adus pachetul tău, iar ieri a sosit Klaus cu încă un cadou de la tine – mulțumesc foarte, foarte mult pentru tot! Mulțumesc din inimă și pentru scrisori: prima, pe care trebuia să mi-o dea tot Doamna Jené, am primit-o acum câteva săptămâni, Doamna Jené a fost atât de cumsecade și-a pus-o la poștă în Viena, căci se aștepta la o ședere mai lungă pe Saar și nu voia să mă facă să aștept.

E greu să-ți răspund la aceste scrisori, Ingeborg, știi asta, o știi chiar mai bine decât mine, pentru că tu poți privi situația în care ne găsim dintr-o perspectivă care a dus în mod decisiv la (ca să nu spun: e responsabila de) apariția ei. Vreau să spun că ție contururile propriei persoane trebuie să-ți apară mai clar decât mie, care – nu în ultimul rând datorită tăcerii tale prea stăruitoare – mă aflu în fața unor probleme a căror soluție determină o altă problemă, și anume una dintre acelea care apar datorită faptului că le încarci atâta vreme cu diverse semnificații, până când, într-un final, te afli în mod absurd în fața lor, incapabil de a te mai întreba cum ai ajuns acolo. Dacă nu aș fi implicat – ce fascinant ar fi, ce plin de sens, să urmăresc această dublă ieșire-din-sine, acest schematism potențat dialectic al realităților noastre, hrănite totuși cu sânge! Însă, fiind implicat, Inge, nu pot vedea ceea ce tu numești caracterul “exemplar” pentru relația noastră, în acel pasaj tăiat cu grijă, dar nu șters până la ilizibilitate. Cum să stabilesc eu un exemplu față de mine însumi? Asemenea puncte de vedere nu m-au preocupat niciodată, ochiul meu se închide atunci când i se cere să nu fie decât un ochi, să nu mai fie ochiul meu. Dacă n-ar fi așa, n-aș scrie poezii.

Acolo unde am crezut că ne aflăm, Inge, acolo gândurile poruncesc inimii, și nu invers. Dar, pentru că s-a petrecut exact contrariul, o mișcare a mâinii – fie ea și singura care pe care am mai avea-o la dispoziție într-un moment greu – nu poate schimba ceea ce a fost. Nimic nu se repetă, timpul, timpul acestei vieți nu se oprește decât o dată și e groaznic să știm când și pentru câtă vreme.

E greu să-ți aduc în fața ochilor ceea ce îți aparține de mult – dar, spune, ți se pare mai potrivit să facem lumea și mai opacă decât e oricum, printr-un cuvânt șoptit cu ușurință în depărtare?

Aș fi bucuros să-mi pot spune că percepi ceea ce s-a petrecut așa cum a fost în realitate, ca pe ceva ce nu poate fi schimbat, ci numai reînviat printr-o rememorare conformă cu adevărul. Pentru asta – și nu numai pentru asta – ai nevoie de liniște, Ingeborg, liniște și siguranță, pe care cred că le obții cel mai bine căutându-le în tine, nu la altcineva. Dacă ți s-a oferit perspectiva unei burse, Inge, atunci lucrează pentru această bursă și nu încerca să-ți petreci timpul care te mai desparte de Paris cu o călătorie în America. De ce America? Ți se pare relevant să aduni experiențe tocmai acolo unde acestea se măsoară în funcție de succes?

Viața ți-a dat mai mult decât le-a dat celor mai mulți de vârsta ta, Inge. Nici o ușă nu ți-a rămas închisă, și mereu ți se deschide una nouă. Nu ai nici un motiv să fii nerăbdătoare, Ingeborg, și dă-mi voie să-mi exprim o rugăminte: gândește-te cât de repede ți se așază totul la picioare. Și fii mai modestă în pretențiile tale.

Ai mai mulți prieteni, mai mulți oameni care se străduiesc pentru tine decât avem noi ceilalți. Poate prea mulți. Sau mai degrabă: prea mulți sunt convinși că știu care e drumul tău. Deși ar trebui să știe că propriul lor drum, pe care au pornit deja, nu-i îndreptățește nicicum să dobândească asemenea puncte de vedere atunci când sfătuiesc un prieten. Am senzația – și această senzație mi-e confirmată din mai multe părți – că la Viena oamenii sunt doar în mod excepțional ceea ce vor să arate. Mă refer la faptul că mulți dintre cei care dau tonul la Viena au de cele mai multe ori urechile înfundate și gura mare. Această observație mă amărăște la fel de mult ca și pe tine, crede-mă, căci, cu toate acestea, mă simt apropiat de Viena. Îți spun toate astea pentru că vreau să te previn în legătură cu un anumit tip de succes, care nu poate fi decât de scurtă durată, iar oamenii ca tine, care au inima grea, ar trebui să știe cum să se ferească de el.

Și acum gata cu sfaturile bune! Doar un cuvânt: știi ce experiență grea se ascunde în spatele lor.

Despre mine nu am multe de povestit. Acum voi locui cam șase săptămâni la niște cunoștințe, la periferia orașului, într-o căsuță de la ferestrele căreia se văd trei tei. Departe de zgomotul străzilor, de hoinăreala studenților, de americanii care vor să experimenteze “Paris by night”… doar cu o mașină de scris. Am mai tradus câteva poezii de Apollinaire, poate le publică editura Merkur.

Îți mulțumesc mai ales pentru eforturile pe care le faci pentru poeziile mele. Mi-l amintesc foarte bine pe Heimito von Doderer – poți să-mi trimiți adresa lui? Ai avut ocazia s-o vezi pe Hilde Spiel? A scris o cronică afectuoasă în Neue Zeitdin München despre poeziile mele apărute în almanah – aș fi vrut foarte mult să-i mulțumesc personal. Știi cumva dacă vine la Paris?

Dragă Inge, închei aici. Închei cu rugămintea să-mi scrii mai des și regulat.

Cu drag, toate cele bune!

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Roma, 5.XII.1961

Dragă, dragă Paul,

în fiecare zi am vrut să-ți scriu, dar întoarcerea noastră și încă o călătorie de-a mea între timp m-au pus în imposibilitatea de a face ceva; dacă aș putea măcar, cum pot alții, să scriu o scrisoare într-o oră sau într-o seară – dar de ceva vreme e ca o boală, nu pot scrie, când pun data sau foaia în mașină, sunt deja descompusă…

Vreau să-ți meargă, în sfârșit, mai bine; îți doresc să fii protejat de o sănătate deplină sau, și mai mult, o nouă concepție și poziție să-ți poată reda în totalitate sănătatea.

Adesea mi se pare că și tu știi cât de mult depinde de tine.

Lecțiile pe care le primim sunt din ce în ce mai grele. Lasă-le să ne învețe.

Salut-o pe Gisèle, și veniți sau vino, dacă poți!

Cu tot dragul, toate cele bune.

A ta,

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 21.IX.1963

Dragă Ingeborg,

te-am invidiat foarte mult când am citit în ziar că ai fi în Rusia, mai ales datorită șederii în Petersburg. Dar, puțin după aceea, la sfârșitul lui august, am aflat de la Klaus Wagenbach, la Frankfurt, că nu e adevărat, că, în schimb, nu ți-a mers deloc bine și că tocmai ai ieșit din spital. – Atunci am vrut să te sun, dar nu aveai încă telefon.

Acum îți scriu eu ție, numai câteva rânduri, ca să te rog să-mi scrii și tu câteva. Anunță-mă cum îți mai merge.

Am lăsat în urmă câțiva ani nu tocmai îmbucurători – “în urmă”, cum se spune.

În săptămânile următoare îmi apare un nou volum de poezii; între timp, acolo s-au întrețesut diferite lucruri – ceea ce era ca și programat -, am pornit pe un drum foarte “îndepărtat de artă”. Documentul unei crize, dacă vrei – dar ce-ar fi poezia dacă n-ar fi și asta, chiar la modul radical?

Deci scrie-mi, te rog, câteva rânduri.

Îți doresc toate cele bune, Ingeborg.

Salutări călduroase.

Paul

Din volumul “Timpul inimii”, in pregatire la Editura ART