AVANPREMIERA / Timpul inimii. Corespondență (II)

Despre corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan

Cei doi îndrăgostiți, care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea – fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el – un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuți, care-și pierduse ambii părinți într-un lagăr de concentrare german, el însuși supraviețuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferență insurmontabilă își trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani și tot de aici provine exigența lui ridicată față de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru ea, Ingeborg Bachmann, care se confruntase și înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană și austriacă, aceeași diferență va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul vieții împotriva uitării și de a interveni în favoarea poeziei lui Celan.

Atât scrisorile dintre cei doi, cât și cele dintre Paul Celan și Max Frisch, dar și schimbul epistolar dintre Ingeborg și soția lui Celan, Gisèle, arată caracterul indestructibil al unei relații speciale, cu toate distrugerile percepute în interiorul ei și dincolo de cuvântul încredințat hârtiei scrisorilor.

Ingeborg Bachmann – Paul Celan

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, St. Wolfgang, 30.VIII.1951

Dragă Paul,

sper că de data aceasta ai primit scrisoarea mea; am folosit atunci adresa pe care o scriseseși pe plic și abia apoi am descoperit în scrisoare adresa completă.

Între timp am plecat în Salzkammergut. Concediul meu e foarte scurt, doar o săptămână, dar nu sunt tristă, pentru că zilele acestea sunt atât de frumoase, iar la Viena mă așteaptă o altă slujbă, mai bună, care mă va solicita mai mult, dar care, din toate punctele de vedere, mă mulțumește mai mult decât cea anterioară. Voi organiza aproape de una singură emisiunile științifice la postul de radio Rot-Weiss-Rot și în așa-numitul Script Department mă voi ocupa și de piesele radiofonice; oricum, asta ar putea echivala cu o meserie și, dacă m-aș gândi la ceva sigur, mi-ar putea oferi siguranță în acești ani, până mă voi întoarce la universitate.

Deși nu am nimic de-a face cu departamentul literar propriu-zis, aș vrea să te întreb dacă pot să fac o emisiune cu poeziile tale, cele pe care mi le-a dat Klaus. Am vorbit deja cu Dr. Schönwiese (Salzburg), care le-ar prelua în departamentul lui. De acolo se vor întoarce în studioul de la Viena și vor fi transmise. (Însă nu știu dacă voi reuși s-o aduc pe Edith Mill să recite).

Klaus m-a vizitat imediat ce a sosit din Millstatt; am fost foarte fericită, fiindcă mi-a devenit foarte drag, și, atunci când va fi acolo și Nani, îmi va fi mai puțin teamă de Viena, acest no man’s land.

Toate aceste noutăți nu schimbă nimic în privința bursei la Paris, voi afla, probabil, la sfârșitul lui septembrie sau la începutul lui octombrie dacă hotărârea s-a luat în favoarea mea.

Dragă Paul, dacă mă întreb astăzi ce-mi doresc, ce-mi doresc cu adevărat, ezit să răspund, poate chiar am ajuns la concluzia că nu ne sunt îngăduitedorințele, că avem de îndeplinit o anumită normă, că lucrurile pe care le facem rămân mereu fără rezultate, dar că totuși între ora opt dimineața și șase seara trebuie să ne prefacem că e important să punem o liniuță sau două puncte pe o foaie de hârtie.

Dar, ca să revin la dorințe – fiindcă nu am dorințe numai în ceea ce mă privește, ci și în privința celorlalți; crezi că e posibil să vii în Austria la iarnă, de Crăciun, de pildă? Nu trebuie să-ți faci nici un fel de griji pe perioada șederii tale aici, doar să te relaxezi, să te simți oaspete, să te simți ca acasă. Redu la tăcere tot ce e susceptibil, nu spun asta doar din partea mea, ci și în numele lui Klaus, al lui Nani și al altora, care își doresc foarte tare să fii aici, și, sper, vorbesc puțin și în numele Austriei, care nu și-a făcut încă toate datoriile față de tine, și îi vorbesc poetului și omului care mi-a rămas, după tot ce s-a întâmplat.

Cu salutări și multe gânduri!

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 30.X.1951

Draga mea Inge,

viața aceasta pare făcută din ratări, și poate că e mai bine să nu ne frământăm prea mult mintea cu ele, altfel cuvintele nu vor să se urnească din loc. Scrisorile care au încercat să facă asta s-au retras în sfera din care ar fi trebuit smulse sub degetul care pipăia spasmodic. Îți sunt adânc îndatorat, și acea breve din Londra – asta e tot, față de scrisorile, cadourile, eforturile tale – îmi flutură în minte. Prin urmare, iartă-mă și hai să vorbim, în sfârșit, unul cu celălalt.

Vreau să-ți povestesc câte ceva, să-ți dau vești – asta e cel mai limpede. La Londra: liniște, viață de familie, grădini și cărți, din când în când o plimbare prin oraș. Fără întâlniri, în afara celei cu Erich Fried, care m-a revigorat și m-a înviorat prin cordialitate și căldură. Fără doar și poate, e un talent poetic evident, puternic. Dintre celelalte mlădițe ale “Vienei spirituale” nu l-am văzut decât pe Hans Flesch, pe care E.F. îl rugase să vină în seara în care am citit poezii la el acasă. Pe Hilde Spiel nu am văzut-o, din păcate, în acel moment ea era încă în Austria. I-am lăsat la Erich Fried un manuscris, care se pare că se află de câteva zile la Doamna Spiel. (Cum rezultă din cele câteva rânduri trimise de ea.)

Revedere dificilă a Parisului: căutarea unei camere și a oamenilor – ambele dezolante. Singurătate bârfită, peisaj cu zăpadă topindu-se, secrete intime șoptite în public. Pe scurt, un joc senin cu lucruri sumbre, firește, în slujba literaturii. Uneori poezia îți apare ca o mască, nu există decât pentru că ceilalți au nevoie, din când în când, de un lucru în spatele căruia să-și poată ascunde grimasele zilnice declarate sfinte.

Dar destul cu bârfa – pământul acesta nu va fi mai rotund, iar în Paris au înflorit castanii a doua oară, și în toamna aceasta.

Dragă Inge, trebuie să-ți mulțumesc ție și lui Klaus pentru publicarea celor două poezii în Wort und Wahrheit) – poate că vor ajunge astfel la vreo ureche neînfundată. Cu siguranță te vei bucura să afli că și revista berlineză Das Lot a luat câteva poezii de-ale mele; vor fi tipărite în numărul următor, care apare în februarie. În plus, urmează să fie traduse unele lucruri de-ale mele în suedeză. Cândva, să sperăm, și în germană.

Ai observat? Gesticulez, iau la rând toate casele din zonă, alerg în urma mea… Dacă aș ști cu adevărat cât de mult a lovit de data aceasta! Dar oare se afla cu adevărat în fața ușii mele, piatra pe care mă chinui s-o înlătur? Ah, cuvântul nu vine decât prin văzduh, și vine – iar mi-e teamă – în somn.

Nu știu, Inge, dacă Klaus ți-a arătat cele două poezii pe care i le-am trimis ultima dată. Uite aici una nouă, “ultima”, să sperăm că nu cea din urmă. (Dumnezeule mare, dacă n-ai fi fost atât de zgârcită la vorbă!)

Și tu, Inge? Lucrezi? Spune-mi câte ceva despre asta, da? Și planurile tale? Am mustrări de conștiință că te-am sfătuit să renunți la călătoria peste ocean în scrisoarea trimisă din Levallois – retrag totul, felul în care am judecat atunci a fost foarte superficial.

Spune-mi tot ceea ce poate fi împărtășit și, dincolo de asta, uneori și câte ceva din cuvintele șoptite, care iau ființă când suntem singuri și nu putem vorbi decât în depărtare. Atunci voi face și eu același lucru.

Toată lumina acestei clipe!

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 10.XI. – 16.XII.1951

Iubite Paul,

Nu-ți poți imagina câtă bucurie mi-a adus scrisoarea ta, ba chiar mă întreb dacă mi-ai fost vreodată atât de apropiat ca în aceste zile – fiindcă pentru prima dată într-o scrisoare ai venit cu adevărat spre mine. Nu înțelege greșit bucuria mea – sigur că simt și multă amărăciune din ea -, mă bucură numai faptul că ai putut să-mi scrii despre asta.

Te înțeleg și simt alături de tine, pentru că nu găsesc decât confirmarea propriilor mele impresii. Strădaniile zadarnice în ceea ce ne privește – chiar așa sunt?, lumea culturală, în care eu însămi am un rol acum, toată această agitație nesuferită, discuțiile prostesc-nerușinate, dorința de a plăcea cu orice preț, un astăzi scris cu majusculă – îmi devin de la o zi la alta tot mai străine, mă aflu în mijlocul lor, și astfel e și mai fantomatic să văd cum celorlalți le place să se agite.

Nu știu dacă simți că în afară de tine nu am pe nimeni care să-mi întărească încrederea în “celălalt”, că gândurile mele te caută mereu, nu numai ca pe cell pe care îl iubesc cel mai mult, ci și ca pe cel care, el însuși pierdut, rămâne pe poziția în care ne-am blocat.

Mai întâi vreau să-ți răspund: mă bucur că poeziile tale au fost publicate; nu trebuie să-mi mulțumești pentru “Wort und Wahrheit”- da, n-ar trebui să-mi mulțumești deloc, niciodată, pentru că în astfel de momente mă apasă și mai tare o vinovăție profundă față de tine, chiar dacă ea nu se lasă definită mai îndeaproape. Ar fi frumos dacă ai lua legătura cu Hilde de Mendelssohn; mi-e dragă și o și admir până la un anumit punct. – Acum vreau să-ți povestesc câte ceva despre mine, va fi ceva banal, dar trebuie să fii convins că gândirea și faptele mele nu se epuizează cu totul în ceea ce fac în exterior.

Știi că am o slujbă la postul Rot-Weiss-Rot ca “Script Writer Editor”; stau într-o cameră cu alți doi bărbați și două secretare; împreună cu acești doi bărbați prelucrez piese de teatru pentru radio, în afară de asta, din când în când, am de scris eu însămi câte o piesă radiofonică, de redactat critica săptămânală de film, de citit și de evaluat nenumărate manuscrise, aproape toate slabe. Ceea ce-mi iese nu e mereu rău, pentru Austria e chiar foarte îndrăzneț ceea ce le oferim ascultătorilor noștri, de la Eliot la Anouilh, și, surprinzător, chiar avem succes. Poate că îmi vei lua în nume de rău această groaznică “destoinicie”, am avut oarecare succes, reușind să obțin în scurt timp o poziție destul de bună, și deși în multe privințe nu sunt mulțumită, lucrez cu plăcere și mă bucur că pot lucra. Mi-am propus – deși nu știu dacă se va realiza – să rămân aici numai un an și apoi să plec în Germania, la un post german – când o să stăpânesc pe deplin meșteșugul. Am ajuns din întâmplare la radio și până atunci nici prin gând nu mi-ar fi trecut să fac o meserie ca asta, însă, văzând că mi se dă o șansă, care nu e rea deloc, dacă ținem cont de cât de greu este azi să ai o meserie ca lumea, aproape că vreau să profit de ea. Vreau să te întreb ce crezi despre asta, căci, oricât de ciudat ți s-ar părea, mă gândesc la “noi”.

Dragă Paul, știu că tu nu mă mai iubești acum, că nu te mai gândești să mă iei la tine, și totuși nu pot decât să sper și să lucrez pentru a pune bazele unei vieți împreună cu tine, care să ne ofere o anume siguranță financiară și să ne dea posibilitatea, într-un loc sau altul, să o luăm de la început.

Promisiuni, afirmații solemne nu mai vreau și nu mai pot să fac. Caut mai degrabă o dovadă, indiferent dacă tu vrei s-o primești sau nu; poate că aceasta e în ochii tăi chiar o dovadă falsă sau rea. Însă eu am ajuns la convingerea că pot “realiza” “această” parte a existenței, că trebuie să o ofer, dacă pretind că te iubesc.

Faptul că nu ești aici îmi îngreunează și totodată îmi ușurează situația. Sufăr de dorul tău, și totuși uneori mă bucur că nu pot să vin la tine acum; trebuie să devin mai sigură, să devin mai sigură pentru tine.

Nu-mi răspunde – decât dacă simți nevoia – la aceste rânduri din scrisoarea mea. Scrie-mi numai, scrie-mi, ca să știu și să nu fiu atât de singură, doar eu cu zilele care trec și cu întâmplările, cu oamenii cei mulți și cu lucrul.

Tocmai au fost la mine Klaus și Nani. Nani a găsit o cameră în apropiere și e foarte bucuroasă. Știu cele două poezii pe care i le-ai trimis lui Klaus, le-am pus împreună cu celelalte. Astăzi copiez pentru Klaus “Wasser und Feuer”, ca să nu trebuiască să i-o trimiți tu.

În privința acestei poezii: o găsesc absolut nouă și surprinzătoare, e ca și cum un lanț imperios de asocieri ar fi fost frânt și o nouă ușă s-ar fi deschis. E, poate, cea mai frumoasă poezie a ta, și nu mi-e teamă că ar putea fi “cea din urmă”. Sunt nespus de fericită din această cauză și, în miezul întunecării tale, sunt plină de speranțe în ceea ce te privește. Mi-ai reproșat de multe ori că nu aș avea nici o legătură cu poeziile tale. Te rog mult să renunți la acest gând – și n-o spun numai din cauza acestei poezii, ci și a celorlalte. Uneori trăiesc și respir numai prin ele.

Primește cele mai calde urări și – dacă pot să abuzez de un cuvânt de-al tău – “gândește-te că am fost ceea ce sunt”!

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 17.XI.1959

Îmi fac griji pentru tine, Ingeborg.

Dar trebuie să mă înțelegi: nu-mi auzi strigătul la strâmtoare, nu ești în tine (unde bănuiesc eu că ești), ești… în literatură.

Și Max Frisch, pentru care acest “caz” – care e, de fapt, un strigăt! – devine interesant din punct de vedere literar…

Scrie-mi, te rog, sau trimite-mi – telegrafic – numărul de telefon din Kirchgasse.

ș…ț

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Zürich, 18.XI.1959

Tocmai a sosit scrisoarea ta expresă, Paul, slavă Domnului, pot să respir din nou. Ieri am încercat, în disperarea mea, să-i scriu lui Gisèle, scrisoarea e aici, neterminată, nu vreau s-o tulbur, ci să implor, datorită ție, un sentiment fratern, care să poată traduce nevoia mea, conflictul – și lipsa mea de libertate în acea scrisoare, nepotrivită, știu, fără viață.

Aici, ultimele zile de la scrisoarea ta au fost groaznice, totul se clatină, aproape de ruptură – acum fiecare l-a rănit atât de mult pe celălalt. Dar nu pot și n-am voie să vorbesc de ceea ce se petrece aici.

Despre noi trebuie să vorbesc. Nu se poate ca tu și eu să ne mai pierdem o dată – asta m-ar distruge. Spui că n-aș mai fi în mine, ci… în literatură! Nu, te rog, pe unde îți rătăcesc gândurile? Sunt acolo unde sunt dintotdeauna, doar că adesea eșuez, mă prăbușesc sub povară, e greu să suporți chiar și un singur om, pe care autodistrugerea și boala îl însingurează. Trebuie să fiu în stare de mai mult, știu, și voi fi.

Te voi auzi, dar ajută-mă și tu auzindu-mă. Îți trimit acum telegrama cu numărul și mă rog să găsim cuvintele potrivite.

Ingeborg

Ingeborg Bachmann – Gisèle Celan-Lestrange

Gisèle Celan-Lestrange către Ingeborg Bachmann, Paris, 2.XII.1960

Draga mea Ingeborg,

opt zile au trecut de când Paul a plecat la Zürich, cu inima ușoară, în speranța de a da peste reacții omenești și adevărate, și nu a fost dezamăgit, s-a întâlnit cu dumneavoastră și cu Weber. Și-a recăpătat curajul și speranța.

Au trecut opt zile!… Și nu s-a întâmplat nimic. Ingeborg, Paul e disperat, Paul e foarte obosit, Paul nu e bine. Nu mai are deloc curaj, această poveste trebuie neapărat să fie dezvăluită în tot adevărul ei. Vă implor, faceți tot ce vă stă în putință. Ajutați-i pe ceilalți să înțeleagă că toată această poveste e josnică și că nu au dreptul să stea fără a face nimic.

Totul durează deja de șapte ani, începe să fie târziu pentru Paul, prea târziu; nu vorbele și consolările contează pentru el, acum e nevoie de fapte, să se scrie în ziare, să fie denunțate minciunile, calomniile; dar acestea trebuie făcute repede, Ingeborg, trebuie făcute imediat. E de datoria tuturor să o facă, în numele Adevărului, al poeziei, ceea ce e același lucru – Trebuie să se revolte, să se indigneze, nu mai trebuie îngăduit acest lucru. Vă repet, Ingeborg: Paul nu mai poate. Așteaptă de fiecare dată când sosește poșta, când apar ziarele, e preocupat până peste cap de toate acestea. În mintea lui nu mai e loc pentru nimic altceva – și cum ar putea fi altfel după șapte ani?

Nici un rând nu i-a sosit de când s-a întors de la Zürich, unde a fost cu adevărat plin de speranță, plin de curaj, hotărât să lucreze, aproape fericit. Doar câteva rânduri în N.Z.Z, care trimit la replica din Rundschau – asta-i tot, e foarte inconsistent, foarte, foarte puțin, și, dacă asta va fi tot, ar fi groaznic. Mai e și un telefon de la Armin Mohler, un fost nazist, care vrea să scrie ceva pentru ziarul lui Rychner, dacă nu cumva a și făcut-o; înțelegeți că nu poate să ne bucure prea tare și că ne punem speranța în alte voci decât a lui. Armin Mohler, fost nazist, preia apărarea lui Paul; înțelegeți, Ingeborg, ce mult ne poate răni.

Kasack: Paul i-a telefonat când s-a întors de la Zürich, vrea Nisipul din urne… Da, desigur, chiar e nevoie să vadă dovezile. Nu e posibil să se revolte împotriva celor care l-au calomniat pe Paul, să reacționeze imediat când e atacată Fugă macabră, să denunțe infamiile care circulă pe seama lui. Nu poate da expresie propriei revolte dacă nu are în mână primul lui volum? Totul e groaznic. În prezența lui Paul, oamenii se indignează, îl ascultă, dar, cum pleacă el, totul se năruie, ca și cum nu i-ar privi nicidecum.

Ingeborg, v-ați întâlnit cu Weber, poate că ați vorbit din nou cu directorul de la Burgtheater, i-ați scris lui Max Frisch în legătură cu acest subiect. Vă implor, faceți asta, faceți-o cât mai repede și țineți-l la curent pe Paul.

Telefonați-i, vă rog. Ajutați-i pe oameni să treacă la fapte. Dacă ați ști ce singur e, ce nefericit și complet distrus de ceea ce i se întâmplă.

Vă implor să faceți tot ce puteți ca să se întâmple ceva bine cât mai repede cu putință. Nu-l lăsați fără vești.

Duminică, D-na Fischer sosește la Paris, urma s-o vedem la niște prieteni.. .dar, pe cât de incredibil ar părea, sunt invitați acolo și prieteni ai lui C.G., până aici s-a ajuns. La editura lui, nu știe peste cine dă. Ieri a anulat.

Iată cum stă situația, Ingeborg, e foarte rău. Dați-mi voie să vă spun din nou, trebuie făcut ceva, trebuie făcut ceva foarte repede. Nu-l lăsați de izbeliște pe Paul, țineți-l la curent. Vă rog. Vă rog s-o faceți imediat. Nu prin cuvinte și consolări, nu-l ajută deloc. Faptele, gesturile, acțiunile precise și curajoase – în numele Adevărului, în numele Poeziei, în numele lui Paul, vă implor.

Vă rog să luați această scrisoare ca pe una foarte personală și să nu vorbiți cu nimeni despre ce v-am spus în legătură cu starea lui Paul.

Suntem foarte disperați, vă mărturisesc asta dumneavoastră, care înțelegeți.

Gisèle.

Ingeborg Bachmann către Gisèle Celan-Lestrange, Uetikon am See, 3.XII.1960

Draga mea Gisèle,

tocmai am primit scrisoarea dumneavoastră. Vă înțeleg neliniștea, totuși vă rog să nu disperați, nu acum! Luni, după plecarea lui Paul, i-am scris lui Max Frisch – având în vedere neregularitatea poștei italiene, nu aștept răspuns înainte de săptămâna viitoare. În aceeași zi, m-am întâlnit cu Dl Weber, era foarte grăbit, n-am putut decât să-i cer articolul lui Szondi, copiile – care au sosit ieri, din cauza unei greșeli de adresă (Kirchgasse!). Așa că mă voi întâlni cu Weber lunea viitoare (sau în ziua următoare) pentru a vorbi propriu-zis despre asta. Am făcut ieri o copie, pentru a informa cât mai bine, și am trimis-o împreună cu o scrisoare domnului Leonhardt (Die Zeit). Sper că va face ceva și sper că am găsit cuvintele potrivite pentru a-l convinge, pentru a-l face să înțeleagă cât e de necesar și de urgent. Mâine mă duc la directorul de la Schauspielhaus, care se întoarce în această seară dintr-o călătorie; a plecat și el, după Paul.

Gisèle, credeți-mă, fac tot posibilul, mă ocup cu adevărat de acest lucru! Nu mă gândesc decât la asta. Totuși, trebuie să avem răbdare, o infamie care durează de șapte ani nu poate fi oprită într-o săptămână. Calmați-l pe Paul. Am fost foarte fericită în cele două zile în care Paul a fost aici și mi-am recăpătat încrederea după acest an oribil și bolnăvicios.

Ingeborg

Gisèle Celan-Lestrange către Ingeborg Bachmann, Paris, 10.V.1970

Draga mea Ingeborg,

nu știu dacă scrisoarea mea va ajunge la dumneavoastră. Cred că ați aflat îngrozitoarea veste. Totuși, am vrut să vă scriu.

Joi, pe 16 aprilie, fiul meu Eric, care a luat masa, ca de obicei, cu Paul, a observat că acesta se simțea iar foarte rău. A doua zi i-am dat telefon, și până duminică, 19 aprilie, prietenii care au încercat să dea de el sau care l-au văzut nu au făcut decât să-mi confirme criza în care se afla din nou.

În noaptea de duminică spre luni, 19/20 aprilie, a plecat de-acasă pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Timp de două săptămâni l-am căutat peste tot, fără nici cea mai mică speranță că-l voi găsi viu. Pe 1 mai, l-a găsit poliția, la cincisprezece zile după gestul lui îngrozitor. Am aflat asta abia pe 4 mai –

Paul s-a aruncat în Sena. A ales moartea cea mai anonimă și mai solitară.

Ce altceva aș putea să vă spun, Ingeborg. Nu am putut să-l ajut cum aș fi vrut.

Eric va împlini luna viitoare cincisprezece ani.

Vă îmbrățișez,

Gisèle Celan

Anexă (Jean Bollack, relatare)

Paul a fost înmormântat azi-dimineață, la ora 9, la cimitirul Thiais, în prezența a circa treizeci de persoane, a familiei lui Gisèle și a câtorva prieteni. Fără a-l mai pune la socoteală pe agentul poliției municipale. Pe o ploaie măruntă de primăvară. Ne-am înclinat în fața mormântului și i-am îmbrățișat pe Gisèle și pe Eric, care, transfigurat, semăna în mod ciudat cu tatăl său.

Marți, 12 mai 1970

Jean

Din volumul “Timpul inimii”, in pregatire la Editura ART