AVANPREMIERA/ Ziua de dupa mâine

Allan R. Folsom s-a nascut pe 9 decembrie 1941, in Boston, Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor si producator, a scris scenarii pentru seriale si filme de televiziune. Locuieste in Santa Barbara, California, impreuna cu familia sa. Este unul dintre cei mai bine vânduti romancieri contemporani, in cartile sale dozând cu precizie suspansul, finetea analizei si indrazneala temelor propuse. “Ziua de dupa mâine” este primul roman al lui Allan Folsom, publicat in 1994, care a ajuns intr-un timp foarte scurt pe locul trei in lista de bestseller-uri a publicatiei New York Times. Au urmat “Day of Confession” (1999), “The Exile” (2004) si “Legamântul Machiavelli”(2006), acesta din urma tradus deja la Editura Paralela 45. In romanul “Ziua de dupa mâine”, Allan Folsom dezvaluie o sinistra conspiratie internationala de proportii, care il va face pe Paul Osborn sa strabata Europa cu sufletul la gura, in speranta ca va reusi sa gaseasca in sfârsit raspunsul la intrebarea care il tortureaza inca din copilarie: de ce a fost ucis tatal sau? Cititorului care intoarce avid de curiozitate pagina dupa pagina pentru a vedea ce se va intâmpla mai departe ii va fi greu sa incadreze acest roman intr-o singura categorie: poate fi considerat un roman politist, dar si de dragoste, de aventuri sau SF. Din paginile sale razbate vesnica lupta dintre bine si rau, si, cu toate ca surprizele apar aproape in fiecare capitol, finalul socant si neasteptat nu va fi mai prejos, acordându-i cititorului fidel atât rasplata binemeritata de a afla cheia misterului, cât si satisfactia de a nu “inchide” cartea la sfârsit, ci de a continua sa reflecteze la implicatiile sale. 13. MCVEY SE INFIORA SI TURNA apa fierbinte intr-o cana mare din faianta, care avea imprimat pe ea steagul britanic. Afara cadea o ploaie rece, iar de pe Tamisa se ridica o ceata usoara. Slepuri se deplasau intr-o directie si in cealalta de-a lungul raului, iar traficul se deplasa greoi pe drumul paralel cu acesta. Uitandu-se imprejur, gasi o lingurita din plastic zacand pe un servet patat de hartie si adauga doua lingurite de cafea decofei- nizata Taster’s Choice pe care o gasise intr-o bacanie micuta in apropiere de Scotland Yard. Incalzindu-si mainile pe ceasca, lua o gura din cafea si examina din nou dosarul deschis in fata lui, in care se afla o foaie de hartie listata de Interpol cu ucigasi cunoscuti sau cu indivizi suspectati de crime multiple din Europa continen- tala, Marea Britanie si Irlanda de Nord. Erau probabil vreo doua sute in total. Unii fusesera inchisi pentru infractiuni mai mici si fusesera eliberati, altii erau inca la inchisoare, iar cativa inca mai erau in libertate. Fiecare dintre ei urma sa fie verificat. Nu de catre McVey, ci de politistii de la Omucideri din tarile respective. Copii ale rapoartelor acestora urmau sa-i fie trimise prin fax imediat ce erau completate. Deodata, McVey puse lista deoparte, se ridica si traversa incaperea cu mana stanga facuta pumn, frecandu-si absent degetul mare de cel mic. Il tulbura ceva inca de la bun inceput, sentimentul ca persoana care sectiona chirurgical capetele de corp nu era cineva cu cazier. Gandurile lui McVey se oprira la o idee. De ce trebuia nea- parat sa fie barbat? De ce nu putea foarte simplu sa fie o femeie? In zilele astea femeile aveau acces la pregatirea medicala la fel ca si barbatii. In unele cazuri, chiar mai mult. Si cu accentul care se punea in prezent pe exercitiile de intretinere, multe femei aveau o conditie fizica excelenta. Prima intuitie a lui McVey fusese ca era vorba despre o sin- gura persoana care comitea crimele. Daca avea dreptate, acest lucru ingusta campul posibilitatilor de la opt ucigasi la unul singur. Insa cea de-a doua speculatie a lui, cum ca ucigasul avea un anumit grad de pregatire medicala si acces la instrumente chirurgicale, si ca putea fi de orice gen si probabil fara cazier, il trecea prin chinurile iadului. Nu avea la indemana nicio statistica, dar daca era sa soco- teasca toti medicii, toate asistentele, medicii legisti, tehnicienii din domeniul medical si profesorii universitari cu o anumita expertiza in chirurgie, ca sa nu mai pomeneasca de barbatii si femeile care primisera instruire medicala in timpul serviciului militar, chiar daca s-ar fi limitat numai la Marea Britanie sau numai la Europa continentala, cifrele erau cu siguranta cutremuratoare. Asta nu insemna sa caute acul in carul cu fan, ci mai degraba intr-o mare de grane care adiau in bataia vantului, iar Interpolul nu detinea o armata atat de numeroasa pentru recoltarea si separarea semintelor de pleava incat sa-l poata gasi pe acest criminal. Posibilitatile trebuiau ingustate, si era sarcina lui McVey sa faca acest lucru inainte sa spuna cuiva ceva. Pentru aceasta, avea nevoie de mai multe informatii decat in prezent. Primul lui gand fu ca poate pierduse undeva o legatura, o conexiune intre prima crima si cea din urma. Daca era asa, singura cale de a afla era sa revina si sa inceapa din nou cu faptele cele mai evidente pe care le avea la indemana: rapoartele autopsiilor facute la cap si la cele sapte trupuri decapitate. Tocmai se intindea spre telefon pentru a solicita acest lucru, cand acesta suna. – McVey, spuse el automat, cand ridica receptorul. – Oui,McVey! Aici Lebrun, la dispozitia dumitale! Era locotenentul inspector Lebrun de la Sectia Intai a Prefec- turii de Politie din Paris, politistul micut de statura, fumator inrait, care-l intampinase cu o imbratisare si il sarutase prima data cand pusese piciorul pe pamantul francez. – Nu stiu ce inseamna acest lucru, sau daca inseamna cu ade- varat ceva, spuse el in limba engleza, dar trecand prin rapoartele zilnice ale politistilor mei, am dat peste o plangere de atac la persoana. A fost violent si destul de agresiv, si totusi nu a fost alt- ceva decat un simplu atac, deoarece nu a fost utilizata nicio arma. Si totusi, nu asta era ideea. Ceea ce mi-a atras atentia a fost faptul ca atacatorul este un chirurg ortoped american, care s-a intamplat sa se afle la Londra exact in ziua in care individul vostru de pe alee si-a “pierdut” capul. Stiu ca era in Anglia atunci, pentru ca am pasaportul lui in mana. A sosit la Gatwick sambata dupa-amiaza la ora trei si douazeci si cinci, pe intai octombrie. Omul vostru se pare ca a fost ucis ori tarziu, pe data de intai, ori pe doua mai devreme, nu-i asa? – Da, asa este, spuse McVey. Dar de unde stim daca a ramas in Anglia si in urmatoarele doua zile? Nu-mi amintesc ca cei de la Biroul Francez de Imigrari sa-mi fi vizat pasaportul cand am aterizat la Paris. Tipul acesta se poate sa fi parasit Anglia si sa se fi dus in Franta in aceeasi zi. – McVey, as deranja eu un politist faimos ca dumneata fara sa fi facut niste verificari suplimentare? McVey simti intepatura si i-o intoarse: – Nu stiu, ai face-o? intreba el si zambi. – McVey, incerc sa te ajut. Vrei sa fii serios sau inchid tele- fonul? – Ei, Lebrun, nu inchide! Am nevoie de orice ajutor as putea obtine, spuse McVey si inspira adanc. Iarta-ma! La celalalt capat al firului, il putu auzi pe Lebrun cum cerea un dosar in limba franceza. – Se numeste Paul Osborn, medic, spuse Lebrun o clipa mai tarziu. Isi da ca adresa personala Pacific Palisades, California. Stii unde vine asta? – Mda. Eu nu mi-as putea permite asa ceva. Si mai ce? – Anexata la fisa de arestare este o lista cu obiectele perso- nale pe care le avea la el in momentul in care a fost arestat. Avea doua bilete de la Cinematograful Ambasadorilor, de duminica, intai octombrie. Mai avea o chitanta la cartea de credit de la Hotelul Connaught din cartierul Mayfair pe data de trei octom- brie, dimineata in care a plecat de la hotel. Si mai avea… – Stai putin, spuse McVey, care se apleca in fata spre un teanc de dosare de pe birou si scoase unul dintre acestea. Continua! – Un permis de imbarcare pentru avionul British Airways de la Londra la Paris, cu aceeasi data. In vreme ce Lebrun vorbea, McVey examina mai multe pagini din listarile de pe calculator furnizate de Public Carriage Office, care raspunsesera la cererea politiei de a furniza numele soferilor care asigurasera transportul de persoane din zona cinematografelor de sambata noaptea, intai octombrie, pana duminica dimineata, doua octombrie. – Asta cu greu il face sa para un criminal, spuse McVey, care mai intoarse o pagina, apoi inca una, pana cand gasi un transport facut la Hotelul Connaught, apoi isi trecu degetul incet sub ran- durile tiparite. Cauta ceva anume. – Nu, insa a fost foarte evaziv. Nu a vrut sa ne spuna ce facea la Londra. A pretins ca s-a imbolnavit si ca a ramas in camera toata perioada. McVey se auzi mormaind. Cand era vorba de crime, nimic nu era vreodata simplu. – De cand pana cand? intreba el cat de entuziasmat putu si isi ridica picioarele pe birou. – De sambata seara, pana luni dimineata, cand a plecat de la hotel. – L-a vazut cineva acolo? intreba McVey, care isi privi pantofii si decise ca trebuia sa le schimbe tocurile. – Nu a vrut sa discute despre acest lucru. – L-ati presat? – La vremea respectiva nu aveam niciun motiv, si in afara de asta, incepuse sa strige dupa un avocat. Lebrun facu o pauza, iar McVey il auzi cum isi aprinde o tigara si apoi cum sufla fumul. Abia apoi termina ce avea de zis: – Vrei sa-l aducem inapoi sa-i punem mai multe intrebari? Deodata, McVey gasi ceea ce cauta. “Sambata, intai octombrie, 23.11. Doi pasageri luati din Leicester Square. Dusi la Hotelul Connaught, 23.33.”Soferul era listat ca Mike Fisher. Leicester Square se afla chiar in inima cartierului cinematografelor si era la distanta de cateva strazi de aleea unde fusese gasit capul. – Vrei sa spui ca e in libertate? intreba McVey si isi dadu jos picioarele de pe birou. Era oare posibil ca Lebrun sa fi dat peste taietorul de capete, dintr-un noroc chior, si apoi sa-l fi lasat sa plece? – McVey, incerc sa fiu dragut cu dumneata. Asa ca nu-mi vorbi cu tonul asta! Nu am avut motive sa-l retinem, si pana acum victima nu a venit sa depuna plangere. Insa avem pasaportul lui si stim unde e cazat in Paris. O sa stea aici pana la sfarsitul sapta- manii, cand se va intoarce la Los Angeles. Lebrun era un tip dragut care-si facea meseria. Probabil ca insarcinarea sa de om de legatura intre Prefectura de Politie din Paris si Interpol nu era tocmai pe gustul lui, sau faptul ca lucra sub ordinele de o eficienta rece ale directorului de proiect, capitanul Cadoux, si probabil ca nu se innebunea nici sa aiba de-a face cu un politist din Hollywood, Taramul Nebunilor, si nici macar sa vor- beasca in engleza din motivele enumerate, insa acestea erau genul de lucruri pe care trebuia sa le faci ca functionar public, ceea ce McVey stia, de asemenea, prea bine. – Lebrun, spuse calm McVey. Trimite-mi prin fax fotogra- fiile lui, si apoi fii pe faza. Te rog… Peste o ora si zece minute, politia metropolitana il gasi pe Mike Fisher, si taximetristul uimit fu trimis la McVey. Atunci McVey ii ceru sa confirme ca sambata, noaptea tarziu, luase o comanda din Leicester Square si ca isi transportase pasagerii la Hotelul Connaught. – Asa este, domnule! Un barbat si o femeie. Si erau si indra- gostiti ca niste porumbei; credeau ca eu nu-mi dau seama ce faceau ei acolo in spate. Numai ca eu m-am prins, spuse Fisher cu un ranjet. – Acesta este barbatul? intreba McVey aratandu-i fotogra- fiile lui Osborn trimise de politia franceza. – Da, domnule. El este, fara indoiala. Peste trei minute, suna telefonul in biroul lui Lebrun. – Vrei sa-l aducem la sectie? intreba Lebrun. – Nu, nu faceti nimic. Vin eu acolo, spuse McVey. 14. IN MOMENTUL IN CARE AVIONUL Fokker ateriza trei ore mai tarziu pe Aeroportul Charles de Gaulle, McVey deja stia unde locuia Paul Osborn, unde lucra, ce autorizatii profesionale obti- nuse, cum era cazierul sau auto si faptul ca divortase de doua ori in Statul California. Mai stia si ca fusese “retinut” si apoi eliberat de politia din Beverly Hills pentru atacul asupra unui lucrator din parcarea unui restaurant, care ii zdrobise aparatoarea din fata dreapta de la BMW-ul proaspat cumparat. In mod evident, Paul Osborn era un tip coleric. Pentru McVey insa era la fel de adevarat si faptul ca barbatul pe care il cauta (sau femeia) nu sectiona capetele din cauza ca era o persoana patimasa. Si totusi, o persoana colerica nu era patimasa douazeci si patru de ore pe zi. Mai erau si perioadele adecvate dintre accesele necontrolate, timp in care putea sa omoare un om, sa-i sectioneze capul de corp si sa-i lase ramasitele pe o alee, langa un drum, plutind pe ocean sau invelite bine pe o cana- pea, intr-un apartament friguros cu o singura camera. Iar Paul Osborn eraun chirurg experimentat, perfect capabil sa indepar- teze capul de pe un trunchi. Partea proasta a situatiei era, conform vizelor de intrare din pasaportul sau, ca Paul Osborn nu fusese nici in Marea Britanie, nici pe Continent, cand fusesera comise celelalte crime. Asta putea sa insemne o multime de lucruri: ca era nevinovat; ca nu era cel care sustinea ca era si ca putea sa aiba mai multe pasapoarte; si chiar ca ar fi putut sa fie el faptasul crimei de pe alee, dar nu si al celorlalte crime, ceea ce, daca se dovedea adevarat, insemna ca McVey se inselase sustinand teoria cu un singur ucigas. Astfel, ajuns in acest punct, acesta era suspect mai mult in conexiune cu ultima crima, doar din cauza unor coincidente de timp, de loc si de profesie. Si totusi, era ceva mai mult decat avusesera pana atunci. Pentru ca, pana atunci, nu avusesera nimic. Paul Osborn se uita in zare pentru o clipa, apoi privirea ii reveni pe chipul lui Jean Packard. Stateau in fata, in incaperea de pe terasa de la La Coupole, un loc plin de viata si de sporovaiala de pe Bulevardul Montparnasse, pe malul stang al Senei. Hemingway obisnuia sa vina sa bea aici, la fel cum facusera si o multime de alti scriitori. Trecu un ospatar, iar Osborn comanda doua pahare de Bordeaux alb. Jean Packard clatina din cap si il chema inapoi pe ospatar. Jean Packard nu punea gura pe alcool. Comanda in schimb suc de rosii. Osborn il privi pe ospatar cum se indeparteaza, apoi se uita din nou la servetelul pe care Jean Packard mazgalise ceva si i-l pusese in palma. Pe acesta erau scrise un nume si o adresa: M. Henri Kana- rack, Bulevardul Verdier numarul 175, apartamentul 6, Montrouge. Ospatarul le aduse bauturile, apoi se retrase. Osborn se uita din nou la servetel, apoi, dupa ce-l impaturi cu grija, il puse in buzunar. Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Paralela 45, Colectia “Bestseller”. Traducere din limba engleza: Dana Balteanu.

Foto: Allan Folsom