Avatarurile apașului metafizic/ de Marius Vasileanu

A apărut o nouă carte despre Nae Ionescu, care sperăm să nu fie criticată înainte de a fi citită și înțeleasă: “Apașul metafizic și paznicii filozofiei” (Humanitas, 2010), avându-l autor pe Liviu Bordaș. Miza lucrării este aceea de a rediscuta acuzele de plagiat aduse profesorului – nu numai de Marta Petreu, ci, pentru cine nu știa, de alte câteva personaje cu mult înaintea acesteia. De aceea și subtitlul cărții, care mustăcește cu umor: “Mister medieval în trei acte, un interludiu și un intermezzo liric, cu multe ilustrări din opere originale”…

Cititorul este încurajat de două recomandări făcute de Andrei Pleșu și de Gabriel Liiceanu pe coperta a IV-a. Iată scurta prezentare semnată de A. Pleșu: “Liviu Bordaș mi-a fost student. L-am simțit, de la început, locuit de o pasiune intelectuală pe cât de intensă, pe atât de discretă. Era tăcut, retractil și tenace. Plecat pe urmele lui Eliade, i-a refăcut traseele interioare, itineranța geografică și parcursul științific. Și-a păstrat discreția, dar și-a consolidat competențele și profilul academic. Cu lucrarea de-acum, despre Nae Ionescu, m-a luat prin surprindere: e prompt, documentat la sânge, ofensiv fără patimă, exact, fără să fie apologetic. Investigația sa polemică aduce, cred, o notă salutară în climatul culturii autohtone, care are nevoie de dezbateri aprinse, dar oneste, de natură să tempereze spiritul partizan, excesul ideologic, idiosincrasiile private sau corectitudinea politică la modă”…

Investigația întreprinsă de Liviu Bordaș în această carte poate fi comparată cu cea a unui medic chirurg: rece, precis, fără ocolișuri, diagnostichează problema și operează apoi fără complexe. Dar și fără anestezie, adică zice lucrurilor pe nume. Pacientul nu este Nae Ionescu, cum s-ar crede, acesta este pretextul. Obiectul operației este semidoctismul celor care se ocupă de o problemă care-i depășește din puntul de vedere al documentării, aflatul în treabă la români, oportunismul, spiritul de gașcă, idiosincrasiile. De aceea cartea de față trebuie citită – și va fi înțeleasă preponderent – de oameni tineri, fiindcă este scrisă de un om tânăr a cărui dezinvoltură nu se sinchisește de capcanele ideologiilor care au măcinat timpul prea multor combatanți. Căci Liviu Bordaș arată cu o claritate lipsită de echivoc: “Singurul lucru pe care îl pot face cei interesați de anularea lui Nae Ionescu este să îl condamne în registru politic. Dar și aici, așa cum ne-a arătat deja istoria în cazul altor gânditori de mare impact, veto-ul politic nu face decât să pregătească întoarcerea filozofului” (p. 144).

Cum a apărut problema plagiatului lui Nae Ionescu? Povestea are hazul său – iar autorul pare să se amuze adesea de graba (ca să folosim un eufemism) unora. Principial, profesorul refuza constant consemnarea prelegerilor sale, dar “în ajunul anului universitar 1924-1925, studenții au aranjat ca ele să fie stenografiate pe furiș, forțându-l astfel să accepte faptul împlinit” (p. 18). Numai că, relatează Mihail Șora, unul dintre studenții profesorului, atunci când stenograful nu înțelegea prea bine un nume de autor la care Nae Ionescu făcea trimitere sau nu știa cum să-l scrie, îl sărea! (p.54)…

Ulterior, când s-a pornit tipărirea acestor stenograme, după moartea profesorului, mai întâi în cele 11 cursuri litografiate, apoi în volum (apăruseră patru volume tipărite când demersul a fost stopat de mareșalul Antonescu), în «introducerea primului volum, cuprinzând cursul de istoria logicii din anul universitar 1929-1930, Mircea Vulcănescu și Constantin Noica recunoșteau că tipărirea cursurilor rostite e o trădare a intențiilor lui Nae Ionescu. Ea se justifică doar prin caracterul ei postum: salvarea din “opera vie” a ceea ce se mai poate salva, păstrând conștiința lacunelor pe care le cuprinde “opera tipărită”» (p. 18).

Încă din anii 1942 și 1943, o recenzie făcută de Zevedei Barbu la cursul de metafizică (tipărit în cel de-al doilea volum) va “tulbura însă apele pentru totdeauna”. Acesta găsea similitudini cu cartea despre misticism apărută în versiune germană (1928) semnată de Evelyn Underhill. Dar reproșul lui Barbu se adresa editorilor lui Nae Ionescu, iar nu profesorului. De bună credință, recenzentul “nu se îndoia că Nae Ionescu ar fi indicat sursele dacă și-ar fi editat cursul” (p.19). De aici pornește o poveste din ce în ce mai întortocheată pe care Liviu Bordaș o desțelenește pas cu pas grație unui efort de cercetare documentaristică uriaș, care nu a mai fost făcut până astăzi în acest subiect. Apar astfel pe scenă nenumărate personaje importante în epocă: Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Blaga, Stăniloaie, dar și cvasi-necunoscuți sau țuțări gata să preia după ureche orice zvon de plagiat și să sară la beregata VIP-ului zilei (care era cel numit “Profesorul”), doar-doar vor ieși din anonimat. Montat de Blaga (care îi furnizează ediția germană a cărții semnate de Underhill), Zevedei Barbu se repoziționează considerând că N. Ionescu are o abordare a cunoașterii mistice “foarte arbitrară” și “îl contrazice într-un punct foarte important, afirmând că metafizica te poate mântui la fel ca religia” (p. 29)…

În al treilea volum, după ce promit viitoare studii în care să dea publicității și adnotările, și lucrările din biblioteca profesorului, discipolii își apără maestrul: “originalitatea nu constă, în filozofie, în a spune ce nu s-a mai spus; ci în a gândi efectiv și în a lega organic, în raport cu interesele speculative proprii, cele spuse. Astfel, nu înfățișarea unei tipologii mai mult sau mai puțin originale sau repetarea unei poziții ori a unei argumentări clasice constituie interesul și originalitatea cursurilor lui, ci felul în care acestea sunt folosite și valorificate pentru clădirea filozofiei proprii” (p. 35).

Nu stăruim asupra etapei marxiste în care Nae Ionescu a fost desființat programatic, etapă asupra căreia Liviu Bordaș se oprește la fel de profesionist arătând că «criticii marxiști au împins ridicolul până la identificarea unor “împrumuturi” din Heraclit, Platon, Aristotel sau din Biblie”» (p. 37), pentru a insista asupra acuzelor pogorâte pieziș imediat după 1989. Ajungem astfel la Marta Petreu pentru a lămuri cât anume s-a inspirat Nae Ionescu din Underhill căci «textele Martei Petreu au creat un “caz”, atât prin radicalismul lor, cât și prin repetarea sistematică» (p.46). Pentru a dovedi plagiatul, Marta Petreu “identifică 25 apoi 50 de instanțe în care el (profesorul) i-ar fi dator lui Evelyn Underhill” (p. 48).

Pas cu pas, Liviu Bordaș desființează majoritatea dintre aceste “instanțe”. Fără îndoială că Nae Ionescu putea să fie inspirat într-o primă fază chiar de profesorii săi din Germania – nu trebuia să fie amprentat neapărat de o autoare de altfel minoră precum Underhill ale cărei simpatii teozofice destul de transparente nu puteau să-i scape. Începând de la istoria ridicolă și cu adevărat discutabilă: Nae Ionescu i-ar fi mărturisit “împrumutul” din Underhill Cellei Delavrancea, aceasta Georgetei Mircea Cancicov, care i-ar fi mărturisit Georgetei Dimisianu de la care a aflat-o Marta Petreu! Un adevărat lanț “inițiatic” în care se transmit tainele Profesorului (care a avut ceva succes la femei)!

În fine, puse față în față (Marta Petreu pare să nu știe suficient limba germană) bună parte din textele considerate plagiat sunt de o banalitate ridicolă. Tema magie versus mistică, de pildă, atât de dezbătută de câteva secole în mediile europene. Temă despre care, demonstrează Liviu Bordaș – să nu uităm, unul dintre cei mai apreciați cercetători în indianistică, ale cărui studii despre Eliade îl confirmă în prima linie a exegeților acestuia -, foarte probabil Nae Ionescu a avusese deja câteva discuții cu Eliade. Ei bine taman din Underhill trebuia să se “inspire” profesorul pentru a o “vinde” studenților (mulți dintre aceștia, la rândul lor niște studioși: Eliade, Noica, Vulcănescu, Cioran, care nu ar fi “înghițit” orice făcătură naeionesciană, subliniază Bordaș!)…

În ultimă instanță, Liviu Bordaș admite că: «(1) Nae Ionescu a cunoscut cartea lui Evelyn Underhill. (2) În prelegerile XV-XXII el tratează patru teme corespunzătoare capitolelor II-VII ale primei părți a cărții acesteia: mistică și psihologie, mistică și magie, mistică și teologie, mistică și simbolism. (3) Cele patru teme nu sunt abordate din perspectiva teologiei mistice și a fenomenologiei actului mistic precum la Underhill, ci în mod explicit filozofic, cu instrumentele și limbajul metafizicii. (4) Discursul lui Nae Ionescu își are propria lui logică și consistență internă. (5) Pozițiile sale filozofice sunt diferite de cele ale lui Underhill, față de care se situează cel mai adesea polemic.» (p. 95). Așa încât “toate celelalte instanțe în care s-au indicat puncte comune între prelegerile de metafizică ale lui Nae Ionescu și cartea despre mistică a lui Evelyn Undehill sunt fie erori de înțelegere, fie generalități comune tuturor abordărilor fenomenului mistic, fie, în fine, forțări la limita falsificării” (p. 96).

Orice binevoitor care se va mai apleca asupra subiectului de aici înainte va fi constrâns să apeleze și să asimileze întâi uriașa documentare și să lectureze excelenta carte datorată lui Liviu Bordaș. Este o evidență, autorul nu intenționează să-l reabiliteze politic sau ideologic pe Nae Ionescu (cum s-a insinuat deja) ci, depărtat de nebuniile veacului, produce cu acribie, inspirație și umor o atentă arheologie într-un subiect care aparține istoriei culturii. Sau, după spusa lui Gabriel Liiceanu: “Într-o cultură în care judecata critică este înlocuită de afectele dictate de apartenența la o partidă literară sau alta, e o bucurie să citești cartea unui om liber, bazată pe competență și discernământ. Râsul inteligent al lui Liviu Bordaș și lipsa de prejudecăți intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive și fanatismelor de conjuctură”.

Din fericire, Liviu Bordaș, nu este singurul, ci doar unul dintre tinerii care galopează dinspre un viitor lipsit de complexele și nebuniile veacului XX, spre pe o cultură eoropeană care și-a regăsit, treptat, puterea de-a zâmbi.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).