Avem mari datorii fata de perioada fanariota tarzie

Despre Mihai Razvan Ungureanu se stie ca a fost cativa ani coordonator al Pactului pentru Stabilitate in Europa de Sud-Est si ca, din septembrie, este coordonator special adjunct al Initiativei de Cooperare Sud-Est Europeana (SECI). Mai putini stiu ca interlocutorul nostru este istoric si inca si mai putini – ca specialitatea sa este inceputul secolului XIX, mai precis deceniile in care se plamadea natiunea romana. 

– Cat de cunoscuta este prima jumatate a veacului al XIX-lea? Nu cumva avem, ca in urma cu decenii, o imagine deformata?
– Prima jumatate a secolului XIX este asimilata scolastic inceputului modernizarii in societatea noastra. Ca definitie a unei epoci incarcate de evenimente si reprezentative pentru procesul de maturizare a ideii nationale, este constrangatoare si oarecum nedreapta cu realitatea istorica. In buna masura insa, constituie referentialul analitic al situatiei economice, politice, sociale, culturale a entitatilor politice extracarpatice (Moldova si Muntenia/Valahia) si nu se aplica nediscriminat starii de fapt din Transilvania acelei vremi. Din pacate, cultura romana are mari datorii fata de perioada fanariota tarzie, fata de epoca Regulamentelor Organice – totusi, primele legi fundamentale ale romanilor! -, ca si fata de prepasoptism. Sub impulsul cenzurator sever al istoriografiei romantice, aproape o suta de ani – cam de la Constantin Mavrocordat (1741) la Mihail Sturdza si Alexandru Ghica – sufera de cunoastere incompleta; prin urmare, respectiva perioada se gaseste in pericolul de a ramane definitiv marcata de stereotipuri interpretative. Asaltat de comparatia cu figurile proeminente ale lui 1848 sau ale Unirii de la 1859, secolul primei noastre varste moderne are mai curand rost de termen negativ. Preocuparile de specialitate, unele admirabil concretizate in texte serioase si bine documentate, nu au izbutit sa schimbe fundamental perceptia populara, tributara perspectivei ideologizante si continuu promovata la nivel scolar prin intermediul manualelor si al retoricii didactice.
– Se regasesc in acea epoca puncte de evolutie ale Romaniei de azi, care trebuie inca indeplinite? De ce ar trebui sa-si schimbe lumea imaginea despre acele timpuri? 
– Asa-numitele “programe nationale” au corespuns proiectelor politice de anvergura. Suntem tentati sa le reducem la dezideratul constructiei statului national (in granitele maximei extinderi – 1918) si al procesualitatii modernizarii, trecand, de cele mai multe ori, cu vederea detaliile ce confirma faptul ca nu a existat un desen unic al evolutiei Romaniei. Ca oriunde in Europa, s-au infruntat strategii modernizatoare diferite, alimentate de judecati personale si de atitudini de grup aflate in aparent conflict ireconciliabil. Radacinile disputei dintre ideologiile cu tenta conservatoare si cele liberale trebuie cautate in constructiile identitare ale epocii – articulate politic sau nu, originale sau copiate dupa modele franceze ori germane -, in rostul si functiunile sociale, politice, economice ale institutiilor de atunci, in relatiile intergrupale, intercomunitare, interconfesionale. Este dificila, de exemplu, descifrarea ratiunilor care i-au unit pe pasoptisti in jurul aceluiasi proiect, in absenta unei explicatii plauzibile a rolului jucat de provenienta sociala sau de educatia personala, de lecturile sau de intalnirile preferate s.a.m.d. Altfel cum s-ar justifica prezenta unui Alexandru Ioan Cuza, fost ofiter si judecator, om de instructie medie si recunoscut pentru pofta sa de viata, printre conspiratorii din martie 1848 sau pe tronul Moldovei, in ianuarie 1859? Pledez, de fapt, pentru o lectura completa a trecutului, care evita transformarea lui intr-un ansamblu statuar, la fel de imobil, la fel de inexpresiv.
– Cum putem schimba perceptia despre epoca?
–  Nu-mi pun problema schimbarii perceptiei despre epoca la nivelul de informare academica a specialistului, indeobste apt sa distinga concluzia neconvingatoare sau cladita pe frauda ideologica de concluzia argumentata plauzibil, documentar si logic. Suta de ani la care ma refer este pusa intre paranteze didactice. Daca a parut neinteresanta pentru un autor de manual, de pilda, atunci este condamnata la ignorare. Nu ascund aici si inapetenta unor mari nume ale istoriografiei noastre pentru perioada regulamentara. Aceasta atitudine generalizeaza sentinte etice – altminteri incompatibile cu rationamentul istoric – si naruie probitatea judecatii academice.
– Cum pot fi infrante prejudecatile? Dar rezistenta la miturile despre acele vremuri? Ce ascund arhivele? Cum ne formam specialisti pentru acea epoca? E posibil sa aducem totul la lumina? Cam multe intrebari…
– Prima conditie ceruta de investigarea acestei perioade este curajul. A doua: incapatanarea. A treia: rabdarea. Sursele documentare abunda, dar nu in publicatii, fie ele reviste de profil sau carti. Arhivele raman depozitarele principale de informatie. Insa cercetatorul nu se descurca fara stapanirea tehnica, filologica si istorica a instrumentului numit paleografie (slavona si romano-chirilica). Din ce in ce mai putini sunt profesionistii care investesc resurse personale – timp si fler, chiar bani – in investigarea fondurilor de arhiva. Un calcul grabit demonstreaza ca abia o cincime dintre probele ce pot fi invocate intr-o cercetare aprofundata a perioadei regulamentare au fost editate. Nu poti reconstitui cauze sau intelege efecte pornind de la inductie; istoricul, intr-o asemenea situatie, propune cel mult ipoteze de interpretare. Cum cantitatea de documente publicate referitoare la istoria politica a epocii excede cantitatea documentelor privitoare la dinamica de substrat social (economice, sociale, culturale), este natural ca interesul pentru subiectele de istorie politica sa prevaleze, insa in dauna coerentei interpretative. In plus, majoritatea “modernistilor” sunt reticenti – datorita formatiei si utilizarii excesive a aceleiasi formule academice de succes – la metodologiile moderne, concurente fata de neopozitivismul strict, incurajat ideologic. In afara unor schite de societate prepasoptista – si ele provenind, in majoritate, din istoriografia amatoare interbelica -, nu avem prea multe referinte citabile care sa propuna analize interdisciplinare. Acolo unde a fost nevoie de explicatii “sistemice”, produsul istoriografic este marxist sau marxizant, deci unilateral. Spre deosebire de “medievisti” sau de “contemporaneisti”, care au creat, in sanul propriei familii de specialisti, “nise” de expresie academica, particularizand metode, subiecte, biografii si specializand – uneori chiar nominal – membrii breslei, “modernistii” se manifesta timid intre temele prizate de marele public si preocuparile marginale, fara beneficiu imediat. Iar aceasta pe fondul scaderii apetentei pentru reintroducerea informatiei de arhiva in circuitul stiintific. Solutia de moment? Incurajarea editarii de documente, in orice forma si cu orice ocazie. Subiectele vor veni apoi repede, starnite de aportul documentar. Iar de aici la asezonarea informatiei prelucrate didactic nu mai este decat un pas.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar