„Avem timpul înaintea noastră” (IX)/ de Ion Bulei

Pentru Gustave le Bon (foto) Balcanii cuprindeau „popoare cu totul barbare” și ar fi fost foarte bine să rămână sub turci, sub care „au trăit cu toții în pace”. Așa vor trăi sub un război sălbatic între ele, care va fi „o stare permanantă vreme de unu sau două secole. Regimul turcesc convenea de minune mentalității unor hoarde așa de puțin civilizate. El va fi regretat. El e de pe acum regretat de diplomați. Credeți, în adevăr, că o alianță între balcanici este posibilă?  Experiența bulgarilor nu este de ajuns?”

W. Ostwald îi trimitea pe balcanici să învețe limba internațională Ido, limbă pe care o inventase Louis de Beaufront în 1907, pentru că altfel „Dv. nu aveți absolut nicio perspectivă să faceți cunoscute Europei publicațiunile științifice scrise în limba română, bulgară sau sârbească”.

Ernest Seillere acuza balcanicii de un „misticism exagerat de rasă” și îi îndemna să fie doar „mistici moderați” și, în același timp, să promoveze un militarism neexagerat.

H. Hoernes voia să fie sincer cu balcanicii. Ei n-aveau nicio șansă de a ieși din zona de influență a marilor puteri („ele nu pot să iasă din mijlocul acestor puteri pentru a duce o viață izolată și neatinsă. Pe de altă parte, o alianță durabilă doar între statele balcanice era „cu totul exclusă și pentru multă vreme încă”. „Din această cauză, statele balcanice nu vor putea să-și afirme în echilibrul european puterea lor politică, militară și economică, ca o unitate constituită, ceea ce ar fi spre folosul lor, ci ele mai curând vor trebui să-și împartă puterile lor pe cele două tabere ale balanței europene, și anume pe cât se poate mai egal ca să nu strice echilibrul actual”.  După el, Grecia, Serbia și Muntenegru se vor duce la o grupare de puteri, iar România, Bulgaria și Albania (poate și Turcia) la o alta. Dacă avea dreptate în considerațiile sale de ansamblu privind situația din Balcani, nu avea și în împărțirea zonelor de atracție. Sfaturile sale erau îngrijirea puterii militare, îngrădirea tendințelor socialiste, renunțarea la alianța balcanică, cu neputință de realizat, și renunțarea la cele mai multe din aspirațiile naționale ale statelor de aici. Pe de altă parte, el constata că nu există un antagonism între naționalismul fiecărui popor și idealul civilizației umane. „Omenirea fără naționalitate nu se poate închipui. Cultura e legată de naționalitate, așa precum aspirațiunea fizică a omenirii este legată de aparițiunea raselor sau a tipurilor omenești. Ar fi o himeră gândul că se poate realiza într-una sau în alta idealul unei omeniri”. Statele balcanice n-au altă șansă decât aceea de a întări cu îngrijire ideile lor naționale. „Va sta în puterea lor să slăbească, pe cât posibil, păcatele lor naționale și să întărească, dimpotrivă, virtuțile naționale. Cu această ocazie se va dovedi că unele păcate nu sunt decât exagerarea unor calități ale poporului, iar unele virtuți naționale sunt simple defecte acoperite”. Avea dreptate Hoernes în constatarea unei situații existente, dar nu oferea nicio soluție  de ieșire din această stare de lucruri. Practic observa o neputință.

Istoricul francez Ernest Lavisse relua ideea unei alianțe balcanice:  „o trebuință spre apărarea fiecăruia și a tuturor împotriva oricui”. „Aveți datoria să scoateți peninsula  Dv. din umilitoarea stare de a fi împărțită pe zone de influență între marile puteri… Să faceți Europa să înțeleagă că s-a născut o a șaptea mare putere balcanică”. Simplă iluzie de intelectual.  Mai multă dreptate avea când credea, ca și Hoernes, că nu era niciun antagonism între naționalismul unui popor și idealul culturii omenești, pentru că „e cu neputință să concepi omenirea fără națiuni”.

Cei mai mulți dintre  cei care au răspuns nu aveau decât o noțiune foarte vagă despre geografia Balcanilor și a Orientului. Și cei mai mulți își deduceau părerile din prejudecăți.  „Noua Revistă Română” are și ideea de a întreba câțiva oameni de cultură și jurnaliști unguri despre problema balcanică. Dar nici aceștia, mai apropiați de problematica Balcanilor, nu aduc idei de construcție. Stefan Tisza pune accentul pe idealul național, „care îndeplinește o misiune aducătoare de fericire”. Istoricul Alexandru Marki constată fragilitatea alianțelor în Balcani de-a lungul timpului (inclusiv a ideii de confederațiune dunăreană a lui N. Bălcescu). Oscar Jaszi subliniază valoarea unei uniuni vamale și comerciale inclusiv în Balcani, iar rectorul Universității din Cluj, Ignace Kosutany, îi trimite pe balcanici la biserică pentru că „istoria ultimului an arată că popoarele din Balcani nu respectă etica și ar fi de dorit ca creștinismul să ocupe un loc de frunte în concepția lor de stat.”

După cum oamenii politici europeni nu pot aduce pacea de durată în Balcani, nici oamenii de cultură europeni nu sunt în stare să dea o cale de urmat acum, la început de veac XX. Imperiul otoman se destrăma mai repede decât procesul de creație a ceea ce l-ar fi putut înlocui. Și între timp primul război mondial se apropia. Să fi fost o întâmplare că el a început din Balcani?