„Avem timpul înaintea noastră” (VII)/ de Ion Bulei

Ioan Slavici versus Nicolae Iorga – II

Lui N. Iorga (foto) îi plăcea să creadă că românismul nu era șovinism. Adică nu se întâlnea la români ceea ce era frecvent la  maghiari: țară maghiară, civilizație maghiară, industrie maghiară, comerț maghiar (în condițiile în care în țara maghiară, omul maghiar era în minoritate, ca proporție și în inferioritate); orașele erau în mare parte săsești, germane, evreiești, proprietatea tindea să fie tot mai mult evreiască, creditul, marea industrie, marele comerț la fel, învățământul, presa, știința tot mai evreiești și ele. La bulgari la fel, totul era bulgăresc și unde oamenii nu urmăreau decât fantasme: Macedonia, Rumelia, Dobrogea. La greci se visa Constantinopolul și nu numai. Toate acestea i se păreau lui Iorga tendințe naționale zadarnice, adică tindeau a cotropi ceea ce se găsea dincolo de dreptul național autentic. Adică nici Ungaria nu era doar a ungurilor, nici Macedonia doar a bulgarilor, nici moștenirea împărăției bizantine doar a grecilor. Românii, spune Iorga, nu pretind nimic. Ei doar recunosc. Adică recunosc proporția exclusiv românească a unor ținuturi vecine, care au făcut parte din state românești și au fost smulse prin violență, recunosc dreptul istoric a 5 milioane de români asupra cărora străinii au o trecătoare supremație de uzurpatori. „Și nimeni nu ne poate învinui de șovinism, dacă prin raza culturii noastre naționale, conștiente, așteptăm să se ridice recele omăt al străinismului de pe câmpii unde am cules roada singuri, și singuri vom mai culege-o!”. 23 august 1910

Nu era nici iredentism politica Bucureștiului, mai credea Iorga Adică nu era ceea ce presa maghiară scria că este această politică. Liga Culturală nu era acea instituție revoluționară descrisă de presa maghiară care cheltuia milioane pentru toate manifestațiile naționale din Transilvania, care susținea presa și toate publicațiile românești de aici, care organiza din umbră „înfricoșatele comploturi” împotriva statului maghiar. Nu era în politica Bucureștiului acea iredenta cunoscută în Italia și care ar mai fi putut fi amintită pentru eliberarea italienilor din Tirol, Istria, Dalmația. Nu mai era nici în Italia această iredenta, după ce regatul italian se unise cu cele două mari puteri ale Europei Centrale și crease Tripla Alianță și în cadrul căreia italienii jucau rostul mai ușor al calului de mijloc, iar românii „rolul unei biete gloabe legate de trăsură, căreia îi iese limba de silințele ce face” (Iorga nu era deloc un admirator al politicii românești de apropiere de Triplice). Din păcate, constata istoricul, românii din firea lor nu numai că nu se gândeau la ceea ce aveau dreptul să recucerească, „dar lăsăm să se piardă ceea ce avem datoria să păstrăm” (4 oct. 1910). La români politica iredentă era înlocuită de diplomație, „adică de un calcul care presupunea că 2 și cu 2 nu fac patru, ci după toate probabilitățile și ținându-se în seamă toate experiențele, am putea înlesni a crede că 2 și cu 2 ar putea face 4”. Diplomația presupunea că nicăieri, nici în parlament, nici în presă sau în întrunirile publice nu se putea mărturisi direct că din unitatea etnică derivă unitatea culturală și din aceasta, mai curând ori mai târziu, unitatea politică. Format în influența acestei diplomații, românul transilvănean numai dacă e bătrân mai așteaptă „ceasul dorobanțului”. Altfel, „cei tineri, purtați prin Pesta, împrieteniți cu unguri, sași, evrei adesea, aceia sunt buni și corecți cetățeni unguri, cer doar cultură națională, poate chiar autonomie locală, limba lor în administrație și justiție. Și atât” 4 oct. 1910. 

Românul bucovinean cere doar ocrotire față de evrei, privilegii pentru biserică și participare mai largă la funcțiile împărătești. „Iredentismul bucovinean ar fi cea mai îndrăzneață nebunie”. În ceea ce-l privește pe basarabean, cel cult „e umilul sclav moldovean al țarului atotputernic ori revoluționarul cosmopolit pe care evreul îl scoate la luptă pentru libertatea umană”. Români erau la 1910, cu aproximație 11 milioane. Mai mult de jumătate erau liberi, peste 3 milioane erau în Ardeal, 200 000 în Bucovina, 1 500 000 în Basarabia, circa un milion în Balcani. După părerea lui Iorga ei nu-și valorau caracterul lor național. Spre deosebire de irlandezi, de galezi, de cetățenii de limbă franceză din Belgia și Elveția, de italienii din afara regatului, de bulgarii și grecii din  Balcani. Toți lucrează și pentru cultura proprie. Ce fac românii?. Trândăvesc diplomatic „de frica unor calomnii de iredentism”, ceea ce lui i se pare o părăsire de drepturi, o abdicare și o sinucidere morală. În Ardeal se lucrează la o împăcare româno-maghiară. Care nu va duce la rezultate. Ungurii tratează „în silă” și „nesincer”. Ce vor ei este să nu se mai vorbească de chestiunea minorităților și să se ajungă la o „maghiarizare lentă, cu blândețe”  19 octombrie 1910.  Sunt prea multe neînțelegeri la românii din afara regatului. În Bucovina Iancu Flondor se retrăgea din fruntea Partidului Național, lăsâsnd cale liberă lui Aurel Onciul, care nu susținea deloc un program național român, ci unul de înțelegere cu austriecii și cu rutenii. În Ardeal tocmai apăruseră „dușmănii noi”, ceea ce dădea impresia că „activitatea politică a românilor din Ardeal și Ungaria e aproape nulă. O mare înfrângere, fără reculegere și fără o muncă de îndreptare. Lucruri de fațadă și în dos trei milioane de dezorientați, de necărturari, de săraci” 6 decembrie 1910.

N. Iorga se deosebea de I. Slavici. Cel de-al doilea opunea pe români unii altora, cel dintâi îi confrunta cu destinul lor colectiv. De fapt ce se întâmpla cu românii și românismul înaintea primului război mondial?