„Avem timpul înaintea noastră” (XIV)/ de Ion Bulei

Se duc bătrânii – Titu Maiorescu, parlamentarul (I)

Titu Maiorescu (n. 15 febr. 1840, Craiova – m. 18 iun. 1917, București).

Studii la Craiova, Brașov, Viena, unde învață la Academia Theresiană (bacalaureat în 1858), Gisen (doctorat în filosofie, în 1859, echivalat cu licența în litere la Paris, în 1860 și în drept, tot la Paris în 1861). Revenit în țară e procuror la Tribunalul Ilfov (1862), în același an numit director al Liceului Național de la Iași și profesor la Universitatea din Iași (1862-1871); din 1863, se retrage de la Liceul Național și preia direcția Școlii Normale Vasile Lupu. În 1864, alături de P.P. Carp, I. Negruzzi, V. Pogor și Th. Rosetti, pune bazele Societății Junimea. Începe să publice studii și articole de larg răsunet în revista „Convorbiri Literare”, pe care o conduce (apărută la 1 martie 1867). Se înscrie în barou și practică cu mare succes avocatura. Membru al Societății Academice Române (Academia Română) din 20 iulie 1867 (demisionează în 1869 și revine în sânul ei în 1871). Se distinge ca unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultură români, critic literar, estetician, filozof, memorialist, filosof și îndrumător al spiritului public.

După 1870 intră în politică ca lider, alături de P.P. Carp, al grupării junimiste. Va fi aproape în continuu deputat, senator și ministru: la Culte și Instrucțiune Publică (apr. 1874 – ian. 1876, mart. – nov. 1888, nov. 1888 – mart. 1889, nov. 1890 – feb. 1891), la Industrie și Comerț (mart. – iun. 1888), la Justiție (iul. 1900 – febr. 1901), la Afaceri Străine (dec. 1910 – dec. 1913) și prim-min. (mart. 1912 – dec. 1913). A fost agent diplomatic al României la Berlin (mai – iul. 1876), redactor șef al ziarului „Timpul” (mart. – iul. 1877), profesor de logică și filosofie la Universitatea din București (1884 -1909) și rector al acesteia (1892-1897). A fost și președinte al Partidului Conservator (nov. 1913 – iun. 1914).

Personalitatea lui Titu Maiorescu (foto) a marcat, decisiv, pe multiple planuri (cultural, literar, ideologic și, nu în ultimul rând, politic), timp de câteva decenii, modernitatea românească. Garabet Ibrăileanu îl considera pe Titu Maiorescu un „Boileau român, înarmat cu principii directoare”, dotat cu un acut simț al valorilor, ambele dublate de o impresionantă forță polemică.   Problema fundamentală pe care și-a concentrat atenția Titu Maiorescu a fost aceea a metodologiei construcției culturii și civilizației române moderne. În studiul său de la 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, el face bilanțul drumului parcurs de România, constatând că, aparent, existau toate formele culturii și civilizației moderne: școli, muzee, universități, instituții politice etc. Existența formelor noi, moderne, crea impresia, că, odată cu introducerea cadrelor/formelor noi, procesul construcției culturii moderne, al civilizației era aproape încheiat. În realitate, observă Maiorescu, totul nu era decât o aparență și nonvaloarea/neadevărul definea producția cultural-științifică românească, ca și activitatea instituțiilor politice introduse din Occident. Cauza se afla în condiția specială a României de țară înapoiată. De aici graba construirii civilizației moderne în câteva decenii, civilizație care, în Occident, s-a dezvoltat în câteva secole. Așa stând lucrurile, critica negaționistă era obligatorie. Neputând urma o cale de dezvoltare normală, aprecia Maiorescu, România era constrânsă să construiască rațional noua civilizație. Nu copiind modelul occidental, ci construind o modernitate care să depășească atât evoluționismul accelerat, spontan – mersul de la sine, cât și raționalismul abstract. Maiorescu nu urmărea transplantarea culturii occidentale în România, ci crearea unei culturi române moderne originale, capabilă la rândul ei să producă valori. De aici, nevoia disperată de autentică creație, originală, neatinsă de mimetism: „Tot ce e de valoare trebuie să fie gândit și săvârșit în mod original în orice țară, mai ales când e vorba de a aduce într-o țară mai puțin cultivată cultura superioară a alteia…”. În acest sens Maiorescu consideră necesară soluționarea a trei mari probleme: teoria fundamentului dinlăuntru, teoria formelor fără fond și teoria trecerii de la conceptul cultural la relația conceptuală. În concepția lui Titu Maiorescu construcția unei culturi moderne include obligatoriu un fundament solid interior la care se adaugă creator elementul nou, de origine străină, care trebuie să fie asimilat organic de fundamentul preexistent. „Direcția nouă”, propusă de Maiorescu, se deosebea radical de „direcția veche”, care copia formele din afară, fără a ține seama de realitatea social-istorică internă. „Direcția nouă și jună” căuta mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru și, unde nu-l găsea și până când încă nu-l găsea, „disprețuia forma din afară ca neadevărată și nedemnă”. „Fundamentul dinlăuntru” nu era altceva decât realitatea social-istorică și tradiția spirituală națională.

Titu Maiorescu a disecat drumul pe care a pornit civilizația românească, în raport cu cel pe care s-a înscris Occidentul „pentru a demonstra necesitatea ca românii să renunțe la copierea unuia sau altuia dintre modelele de societate modernă și să stăruie într-o dezvoltare conformă cu propriile particularități și tradiții”. În esență, teoria formelor fără fond consideră formele noi ca fiind străine de specificul societății românești, de aici izvorând un conflict deschis între „cultura națională și civilizația modernă”, conflict în urma căruia prima sfârșește prin a se falsifica pe ea însăși. În disputa de idei românească teza formelor fără fond constituie cel mai însemnat produs teoretic al celei de-a doua jumătăți a secolului trecut (secolul al XIX-lea – n.n.) la noi. Maiorescu opune această teorie mediocrităților, producătorilor de conținut cultural fals,  formelor goale, care excelau prin lipsă de conținut real. Tocmai pentru că suntem la începutul modernității, postulează Maiorescu, trebuie să evităm căile false și infructuoase și să avem grijă pentru ca începutul, oricât de mic, al culturii moderne, să fie viabil și să reziste greutăților pe care le va întâmpina: „Începutul cel mic la întindere trebuie să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energetică ce-i dă putere de a rezista și, biruind greutățile timpului, a produce șirul neîntrerupt de forme nouă de viață”.

Titu Maiorescu este un mare orator. Într-o vreme și într-o țară care nu duceau lipsă de talente în domeniu. Dimpotrivă. Maiorescu se distinge ca un orator academic, cu un discurs închegat, totdeauna excelent construit, cu accent pe esența chestiunii, cu mare putere de convingere. Nu e un improvizator, ca prietenul său P.P. Carp sau ca Take Ionescu. El pregătește temeinic fiecare discurs. Serios a fost în toate faptele vieții sale. La fel e și în manifestările sale ca orator. Cu o argumentație de neclintit, cu accente de ironie, cu spirit polemic, discursurile parlamentare maioresciene, rostite într-o perioadă de 40 de ani, exprimă gândirea sa politică. O face cu claritate, coerență și limpezime. Tematica abordată de Titu Maiorescu în discursurile parlamentare a fost diversă: problemele învățământului românesc, principiile doctrinei politice junimiste, revizuirea Constituției de la 1866, pe care el n-o credea necesară, revizuirea articolului 7 din aceeași Constituție, reforma comunală, justiția și subordonarea sa factorului politic, monarhia și întărirea simțului dinastic în societatea românească, libertatea presei, demagogia și politicianismul practicate în viața politică, restaurarea unor vechi lăcașuri religioase, construcția de căi ferate, sprijinirea școlilor românești din Brașov, proclamarea Independenței de stat a României și războiul ce a condus la consfințirea acesteia. T. Maiorescu s-a pronunțat în toate aceste probleme, care sunt ale modernității Vechiului Regat, dând soluții și, mai ales, aducând mai multă lumină în înțelegerea lor. N-a avut și satisfacția de a vedea soluțiile sale puse în practică în proiecte de legi aprobate. Pentru că n-a avut norocul pe care l-au avut alții, de pildă Spiru Haret, de a rămâne mai mult timp la guvernare adus la putere de un partid politic mai puternic și mai disciplinat cum a fost Partidul Național Liberal, Maiorescu n-a avut nici bucuria de a se fi aflat în guvern în timpul marii guvernări conservatoare din 1891-1896 (neclar de ce n-a intrat în acest guvern conservator).

Iată-l pe liderul junimist pronunțându-se în câteva probleme ale societății în care a trăit el. Pentru Titu Maiorescu, școala era o instituție fundamentală, iar scopul ei nu poate fi decât ridicarea gradului de cunoaștere, în scop practic, al cetățenilor; școala creează valori, selectează valorile, trezește la viață activă cetățenii, îi scoate din indiferență, amorțire; valorile produse de școală îmbunătățesc, împrospătează societatea cu elemente pozitive, desigur, în câmpul culturii. Școala sătească/comunală armonizează organismul statal, îl fortifică, edifică starea unei națiuni prin „susținerea unității naționale și teritoriale”. Desigur, nu Școala singură, ci în interacțiune cu alte instituții (armata, Biserica, sistemul legislativ, administrația etc.). Școala însă, în viziunea lui Maiorescu, este prima instituție în stat, cea mai importantă, deoarece prin ea se inoculează națiunii (membrilor săi) un ansamblu de idei fundamentale ce dau înțeles superior culturii unei națiuni. Iar dacă statul român cunoaște disfuncționalități, din cauza unor sincope de organizare și funcționare, faptul e posibil, crede Maiorescu, din motivul că școala sătească/comunală nu funcționează la parametri necesari/maximali. De aici rezultă o stare de fapt negativă, precară, provizorie, nefuncțională în raport cu marile interese ale națiunii. Starea de fapt negativă izvorăște din ruperea legăturilor cu poporul (cu sătenii în primul rând), rezultatul fiind că „instituțiile de civilizare sunt paralizate”, nefuncționale, deoarece funcțiile în stat sunt ocupate de oameni a căror valoare este sub orice critică; iar oamenii politici, inevitabil, guvernează în numele poporului, dar, în fapt, exercită mandatul în numele grupărilor de interese. De aici, indiferența poporului, absența oricărei reacții, oricâte catastrofe s-ar abate peste națiune, atomizarea socială funcționând la modul perfect: „Vine un vecin și le ia o provincie, de exemplu Bucovina, vine alt vecin și le ia altă provincie, de exemplu Basarabia, vine un congres străin și le dă înapoi o parte din provincia luată: poporul de jos rămâne indiferent la aceste schimbări istorice…”.

„Cu o guvernare proastă însuși statul își pierde din conținut, iar existența sa se datorește unor împrejurări externe. Toate acestea au fost și sunt posibile și din motivul că învățământul primar nu funcționează cum trebuie, iar importanța care i se atribuie de către clasa politică nu e una pe măsura rolului său fundamental în construcția națională. Sensul lumii civilizate conduce la împlinirea destinului (la individ, popoare, națiuni), dar nu dintr-o dată, ci progresiv, lent, evolutiv; prin eforturi depășindu-se starea de fapt negativă; primitivismul, ignoranța, de asemenea, pot și trebuie să fie depășite/lichidate prin cultură”.

Problemele școlii sunt abordate de Maiorescu în numeroase discursuri (în chiar primul său discurs în parlament), îndeosebi ale învățământului primar. Orice suprimare „făcută la învățământul elementar”, la nivel de buget, aducea prejudicii serioase bazelor pe care este construit sistemul de învățământ. Un învățământ primar de calitate era posibil prin crearea de școli normale, școli absolut necesare pentru a califica învățători competenți. Dar nu școli normale teoretice, care să mărească „ceata de aspiranți la buget”, fapt ce ar primejdui finanțele publice, ci „școli reale și de meserii” ai căror absolvenți să constituie „acea clasă a treia” pe care se sprijină sistemul constituțional. Școlile normale teoretice generau „aspiranți la funcțiuni”, iar vitalitatea statului era limitată prin acest „bizantinism al funcțiilor”. Țara avea nevoie de școli reale și de școli sătești, ai căror absolvenți „să poată îndeplini lacunele vieții sociale”, împuținând astfel numărul celor asistați social.

Titu Maiorescu a fost un adversar tenace al activității politice în sistemul de învățământ. Introducându-se politica în învățământul public, susținea Maiorescu, nu s-a înțeles că unica politică ce trebuie practicată în domeniu era „ca să nu fie politică în instrucțiunea publică”, iar școala să nu devină instrumentul vreunui partid politic. Desigur, opina Titu Maiorescu, cadrele didactice sunt libere să accepte și să practice orice teorie politică doresc, nu însă și acele teorii care vizează „surparea oricărei ordine de lucruri constituite în stat”.

De asemenea, atenția sa a fost mereu ațintită pe soarta școlilor sătești, iar atunci când guvernul liberal, la 1878, intenționa să delege responsabilitatea întreținerii școlilor și bisericilor pe seama comunelor, Maiorescu ia atitudine, considerând măsura cu totul nepractică, căci țăranii, pe spatele cărora „s-au înmulțit funcționarii”, nu au mijloacele financiare necesare întreținerii școlilor și bisericii. Statul avea obligația de a-și asuma responsabilitățile pe mai departe, deoarece el „a secularizat averile mănăstirești, pentru că statul a luat banii eforiei școalelor, pentru că statul a luat averea Brâncovenească pentru școale, pentru că el a concentrat în mâna sa, în tezaurul său. Toate acele fonduri destinate de strămoșii noștri pentru școli, pentru spitale, pentru biserici, și le-a cheltuit mai ales în militarism și funcționarism”.

Important, în ceea ce privește gândirea maioresciană, rămâne marele său discurs din ședința Senatului României, de la 12, 13 și 14 februarie 1891. „Reforma parțială” propusă de Maiorescu legii învățământului public viza „lățirea învățământului elementar”, „deșteptarea progresivă a interesului săteanului pentru școală”, „obligativitatea învățământului elementar”, descentralizarea învățământului, întărirea disciplinei în școli, control riguros etc. Dacă la 1870 Maiorescu voia o școală laică, în acest proiect de lege postulează o simbioză școală-biserică, o întrepătrundere benefică: „Școala, școala care trebuie din ce în ce lățită, nu trebuie înstrăinată de biserică… trebuie însă în același timp să alipim școala de Biserică, dând posibilitatea ca preotul, pedagogicește pregătit, să fie și învățător.”. Religia, așadar, putea fi mijlocul prin care „lățirea” învățământului devenea posibilă deoarece „trebuie să iei lumea noastră așa cum o găsești, în starea actuală a evoluției și să fii fericit, dacă mai găsești printre oameni un element ideal, pe care să-l întrebuințezi pentru întemeierea culturii tale în toate direcțiile”. O lege a învățământului într-o țară nu poate fi ruptă de realitățile societății, ci „trebuie să țină seamă de starea spiritelor acelei țări în momentul în care se prezintă…”. Era o utopie să crezi că poți ridica școala românească „la nivelul culturii occidentale” (după cum voia preopinentul lui Maiorescu, la dezbaterea legii, D. A. Sturdza – n.n.), dacă celelalte structuri ale statului erau cum erau: „Căci nu poți ridica numai o parte a administrației într-un stat, ea izolată, la un nivel cultural mult mai mare, la care nu a ajuns întreg statul, din care acel resort face parte”. Întreaga structură instituțională a statului are grad de dezvoltare-evoluție sensibil egală. O parte nu se poate sustrage întregului, ca ansamblu. Nivelul fiecăreia este dat de elemente identice, comune prezente întregului. Interdependența dintre toate structurile unui stat condiționează un nivel oarecum apropiat de evoluție. Nu se poate ca o singură structură să depășească media celorlalte. „Nu se poate ridica școala mult mai sus decât e justiția, armata, funcționarii, miniștrii, deputații, senatorii… Toate acestea sunt relative și stau într-o proporție sigură, oarecum fatală, unele cu altele.”. Proiectul de lege a învățământului, elaborat de Maiorescu, la 1891, a fost redactat în funcție de „starea noastră socială de astăzi”, în acord cu exigențele ce le „impune cultura modernă și misiunea de stat regenerat”, a României. Proiectul legislativ maiorescian nu a fost unul radical, ci în acord cu starea istorică reală. Fără o „imperioasă necesitate”, inovațiile radicale sunt periculoase, îndeosebi în învățământ, deoarece pot zdruncina echilibrul în domeniu, produc dezorientare și discontinuități.

Titu Maiorescu are o preocupare constantă pentru școlile românești din Brașov, supraveghind cu tenacitate și perseverând ca aceste instituții cultural-educaționale, atât de importante pentru românii transilvăneni, să beneficieze de ajutorul financiar constant din partea statului român. Iar atunci când subvenția legală necesară supraviețuirii acestor instituții a fost sistată (1895-1898), Titu Maiorescu intervine energic pe lângă guvernul român, pentru repararea nedreptății, neezitând să intenteze proces „ministerului cultelor și instrucțiunii publice pentru plata alocațiunii bugetare legale”. A rămas celebră interpelarea lui Titu Maiorescu la adresa primului ministru D. A. Sturdza, în Senatul României, de la 23 noiembrie 1898. A fost percepută la acel moment ca pe „o teribilă execuție a guvernului Sturdza”. Discursul lui Maiorescu, sublinia „Epoca”, „a lămurit în chip maiestru și zdrobitor păcătoșia și nemernicia guvernului”, care, printr-o „îndoită crimă”, națională și politică „săvârșită de primul ministru Sturdza, spre rușinea și durerea țării”, a refuzat să onoreze „renta pe care statul român o datorește Bisericii Sf. Nicolae din Brașov”. Impresia produsă de discursul lui Maiorescu a produs o vie emoție. „Cuvintele d-lui Maiorescu, scria «Epoca», au răsunat ca cel mai dureros rechizitoriu la adresa acelora care au speculat ani de-a rândul cele mai nobile sentimente ale românilor, au speculat nemărginita durere a fraților subjugați numai să ajungă la putere.”