„Avem timpul înaintea noastră” XV/ de Ion Bulei

Se duc bătrânii – Titu Maiorescu, parlamentarul (II)

Ideii monarhiei constituționale Titu Maiorescu (foto) i-a fost loial în întreaga sa activitate politică. În conformitate cu prevederile Constituției de la 1866, revizuite la 1884 (pe care el o aprecia cu totul nepotrivită), considera că „Regele reprezintă suveranitatea națională” și că persoana sa este inviolabilă. El a apărat principiul monarhiei constituționale ori de câte ori a avut ocazia în Parlament. Important pentru viața noastră publică, accentua Maiorescu, era să nu fie confundate principiile cu persoanele, consolidarea statului realizându-se nu prin mulțimea principiilor, ci prin „siguranța și solidaritatea principiilor”. Dacă persoana regelui reprezenta națiunea română, clasa politică avea responsabilitatea de a ocroti prestigiul suveranului și a se îngriji de condițiile materiale ale Casei Regale. Nu era de îngăduit ca „prin interpretări de texturi legale”, oamenii politici să limiteze strălucirea monarhiei refuzându-i „mijloacele materiale pentru a-și accentua prestigiul exterior”. Statul român, ca stat mic, „intercalat între două monarhii, dintre care una absolutistă”, „nu-și poate conduce cu siguranță destinele sale în lupta de interese ale Orientului” decât prin acțiunea stăruitoare a tuturor de a vedea „monarhia consolidată”.

Cucerirea Independenței de stat a României și recunoașterea acesteia prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), cu condiția modificării articolului 7 din Constituție, a prilejuit ample dezbateri în Parlament și în rândul opiniei publice. Condiționarea recunoașterii independenței de către Marile Puteri „după o așa jertfă” și după „o așa glorioasă participare la război” a fost resimțită de toți românii „ca o umilire nemeritată”. Dar, în problema modificării articolului 7, Titu Maiorescu declara fără echivoc că este pentru revizuire și cerea ca „ntr-o chestie așa de gravă”, în care credibilitatea statului român este „angajată în fața străinilor”,  luptele de partid „să dispară”. O abordare unitară din partea parlamentarilor, echilibrată, proba că Parlamentul era unit, că dispăruseră „nuanțele de partid” și că nicio „notă discordantă” nu va întârzia „să ne scape de o situație și a ne bucura cu o oră mai înainte de independența recunoscută”. Constituirea României, sublinia Maiorescu, ca „stat constituțional” s-a realizat „în urma unui război oriental”, prin „stăruința mai ales a generoasei Franțe” nu pentru că românii sunt ortodocși, „ci pentru că suntem sentinela gintei latine înaintate în Orient”. Latinitatea noastră, accentua mentorul Junimii, trebuie să ne facă solidari cu creștinătatea occidentală, și nu „cu ortodoxia”. De latinitatea occidentală ne apropie „sângele, limba, aspirațiile la o cultură comună”, iar într-o „Europă apuseană cultă” importanța religiei se subordonează „naționalității”. Din aceste considerente, își sfătuia Maiorescu colegii, „nu puteți limita drepturile politice și civile pe temei religios”, îndeosebi când aceste „restricții cu privire la religie” n-au nimic comun cu „ideile secolului de astăzi”. Doar Rusia, preciza Maiorescu, prin „protocolul 8 de la 28 iunie 1878” în cadrul tratatului de la Berlin „ar fi voit să menținem art. 7 în Constituție”. Ea și-a camuflat intențiile panslaviste „în războiul din urmă” și „a venit cu crucea ortodoxă în mână. În numele ortodoxiei ne-a învăluit asemenea pe noi în tratatul de la San Stefano. În numele crucii ortodoxe și-a luat dreptul ca să vorbească pentru noi. Noi nu dăm acest drept, căci noi, ortodocși sau nu, suntem mai întâi de toate ginte latină și nu ginte slavă.”. „În baza acestor realități, concluziona Titu Maiorescu, rosturile națiunii române în această parte a lumii nu au legătură cu ortodoxismul nostru, ci cu principiul de ginte latină”. În baza acestui principiu „ne putem apăra în viitor în contra panslavismului”, după cum „tot cu acesta putem să continuăm a primi germenile de cultură de acolo, de unde le-am luat și până acum, adică de la Occident, și nu de la Nord.” Iată de ce, își încheia Maiorescu discursul, tradițiile noastre istorico-religioase trebuiau înlocuite de ideea naționalității latine, idee în numele căreia „nu primesc să mai fie restricții religioase în Constituția României”.

Iată-l pe  Maiorescu ridicându-se împotriva inițiativei legislative promovate de liberali de a da ziariștii în autoritatea judecătorilor. Pe lângă faptul „că era o lovire adusă libertății presei” însemna și „o lovire indirectă adusă Constituțiunii”. Excesele ziarelor pot fi supuse celor în drept să pedepsească „delictul de presă”, dar acestea sunt scoase de sub „autoritatea puterii executive”. În Constituție se garanta libertatea presei, iar delictele sale prevedeau judecarea abuzurilor acesteia prin curțile cu jurați, tocmai din motivul că „nici un organ al statului” nu poate avea latitudinea să stabilească ce este și ce nu delict de presă. Proiectul de lege propus, își dezvolta Maiorescu argumentația cu o logică impecabilă, vine în „contrazicere” cu însăși Constituția care nu prevede nicăieri că „organe neprevăzute” de legea fundamentală în stat pot lua măsuri coercitive împotriva ziarelor/ziariștilor, „mai înainte de a se constata și judeca delictul din partea organelor prevăzute în Constituțiune”.  El e împotriva oricărei legiferări  care dădea posibilitatea unui judecător să pedepsească după cum credea de cuviință, „adică după bunul său plac, mai ales că la noi magistratura este amovibilă și dependentă de guvern”. Soluția pe care o propunea Titu Maiorescu era ca Justiția să devină cu adevărat independentă prin acceptarea ca magistrații să fie inamovibili și printr-o reformă serioasă a curților cu jurați, pentru a nu permite Guvernului, oricare ar fi el, „să disciplineze presa” prin „dispozițiuni” arbitrare. Supus la vot, la 23 ianuarie  1873, amendamentul promovat de Titu Maiorescu a fost acceptat cu 42 de voturi pentru și 33 de voturi împotrivă. A fost unul dintre puținele sale demersuri cu caracter legislativ încununat de succes.

Titu Maiorescu a fost un orator parlamentar desăvârșit. Discursurile sale, în care logica, argumentele folosite, coerența, accentele de ironie unde și când era cazul, incisivitatea, spiritul polemic, tonalitatea plină de deferență, respectul arătat adversarului, toate la un loc dau măsura unui personaj cu adevărat istoric, la care sentimentul datoriei, principiile de morală autentică, slujirea cu abnegație a binelui public nu au lipsit niciodată. Titu Maiorescu a fost și un important om politic în istoria noastră modernă și un mare om de stat.

Titu Maiorescu a fost, indiscutabil, un mare om al culturii române, care a activat și într-o vreme în care a fost mai multă nevoie de el. N-a fost la fel de mare și ca om politic. A avut ghinionul să se manifeste sporadic, să nu aibă continuitate munca lui politică. Dar a dovedit și aici o mare autoritate,  un deosebit de dezvoltat simț al marilor probleme. Și-a păstrat neabătut propriile convingeri politice. N-a fost omul marilor compromisuri politice, căci detesta visceral politicianismul, demagogia, amatorismul și în politică, iar altruismul, rigoarea administrativă, dublate de responsabilitate, au făcut din el modelul ideal al datoriei împlinite.

Convins fiind că viața constituțională a României nu era cu adevărat întemeiată, Maiorescu acuza  inconsistența clasei politice, imaturitatea corpului electoral, dar și pe absența unor credințe politice proprii. Nu actul reformator în sine schimbă o situație negativă de lucruri, ci progresul, care, în viziunea lui Titu Maiorescu, nu putea fi posibil prin efectul legilor, ci prin calitatea morală a celor care guvernează.

În activitatea sa politică Maiorescu a dovedit o înaltă moralitate, aplicându-și sie principiul după care este interzis de a te folosi de situația publică pentru propria îmbogățire. Corectitudinea morală, altruismul manifestat când se afla în serviciul comunității l-au impus contemporanilor ca pe un reper etico-moral indiscutabil.

În politică, Maiorescu a rămas fidel concepției sale organicist-evoluționiste, conform căreia actul reformator trebuia să fie expresia necesității, și nu preluat, adoptat din afară. Concepția sa politică e conservatoare.  A dorit să impună reforme necesare prezentului și să-l amelioreze prin măsuri legislative atent elaborate și îndelung gândite. Maiorescu a indicat drumul care trebuie urmat pentru ca societatea românească să-și depășească statutul de periferie. Activitatea sa politică s-a desfășurat în cadrul constituțional oferit de Constituția din 1866 și a demonstrat  loialitate perpetuă față de principiul dinastic, cât și față de dinastie, ca mijloc sigur și aproape suficient de consolidare a statului român și a națiunii.

N-a dorit ca în discursul politic să fie retor, nici tribun, gen la modă pe timpul său, căci Maiorescu avea oroare față de acest fel de a face politică, el nefiind omul pe care să-l atragă vânturile modei și capriciile momentului. A fost omul formelor conceptualizate, pe care le dorea introduse și orânduite în realitatea social-politică românească. A fost și un teoretician al constituirii și funcționării sistemului politic constituțional în România, din conștiința omului superior care știa că nu trebuie să se izoleze de tumultul prezentului.