„Avem timpul înaintea noastră” XXII/ de Ion Bulei

Vasile Pârvan – Nicolae Iorga  (I)                                                                            

Vasile Pârvan (foto) îl cunoaște pe Iorga urmărindu-i cursurile de la Facultatea de Litere de la Universitatea din București. Cursuri de istorie medie, modernă și contemporană universală. E entuziasmat de ele și îl urmează pe profesor la Sămănătorul, alături de „blânda figură de visător a lui Iosif”, „lângă ascuțitele linii de critică ale lui Chendi”, lângă figura liniștită sigură de sine a lui Sadoveanu”. Experiența de la Sămănătorul este pentru el o experiență decisivă, ceea ce îl îndemna pe Iorga să afirme că „sub aripile (sale) i s-a luminat conștiința de ce ar putea ieși din sufletul său”. El îl folosește pe Pârvan pentru verificarea mai multor date din numeroasele scrieri, profitând de faptul că tânărul istoric era „scriitor” la Biblioteca Academiei și lucra cu Nerva Hodoș la Revista bibliografică, alături de Sadi Ionescu, Al. Lapedatu sau Clitzica. La propunerea lui Iorga cercetează aici manuscrisele rămase de la Al. Papiu Ilarian, pe care nu reușește să le publice în Analele Academiei din cauza împotrivirii lui Gr. Tocilescu. După ce își trece licența magna cum laude în vara anului 1904, pe el îl trimite „triada” istoricilor (Iorga, I. Bogdan, D. Onciul) în Germania la o bursă din fondul „Hillel”, pentru a-și susține doctoratul. „Noi avem nevoie, nota Iorga, preluându-l pe Tocilescu, de un arheolog care să adauge la entuziasmul lui de descoperitor și alte calități: cunoștință largă a întregului său domeniu, originalitate absolută a concepției și a formei, înțelegerea acelor legături între toate ramurile vieții unui popor care face din orice cercetare de amănunte o fereastră, mare ori mică, deschisă asupra întregii lărgimi a câmpului din față”. Acesta i se părea lui Iorga a fi Pârvan. El îi dă sfaturi și relații utile tânărului Pârvan, Iorga fiind cunoscut în lumea istoricilor germani și fiind atunci în colaborare cu colecția lui Lamprecht Allgemaine Staatengeschichte. Iorga îl invită pe Pârvan să colaboreze la Neamul Românesc, ziar înființat în 1906 după retragerea sa de la Sămănătorul. Și Pârvan propune un serial cu articole înfățișând diferitele domenii de viață ale Germaniei de atunci. Serialul nu a apărut, dar articole de-ale lui Pârvan se găsesc destule în colecția ziarului. Nu întâmplător multe sunt legate de persoana filosofului I.G. Fichte și de importanța activității acestuia în trezirea națiunii germane. Visa pentru destinul său o menire asemănătoare: „Dascălii Germaniei au făcut din poporul disprețuit a întregi veacuri de umilire și sărăcie poporul conștient de rolul strălucit ce are a juca în istoria omenirii, poporul puternic, luminat, bogat și mândru de sine și de puterile sale, poporul german înintea căruia Europa întreagă, lumea întreagă să treacă cu respect și admirație”.

În 1906 strânge adeziuni pentru mișcarea inițiată de N. Iorga de apărare a limbii române. Tot ce scrie el în această perioadă la Sămănătorul, la Neamul românesc, Luceafărul, Convorbiri literare îl arată pe tânărul entuziast și doritor de înfăptuiri, am spune exact în spiritul impus în acei ani de Iorga de trezire a spiritului românesc. Din 1905 se asociase programului „bunilor români” al lui Iorga, pentru triumful „ideilor bune”. Toată corespondența lui Pârvan cu Iorga din acești ani îl arată pe tânăr „un militant intransigent și încă mai radical decât intempestivul magistru, pe care se simțea dator să-l prevină că vremea «apostolilor păcii» a apus și că față de împrejurările curente numai lupta activă, energică și obstinată putea să ducă la un rezultat. Căci primejdia-i aproape și nu-i nimenea care să ne apere, nimenea pe lumea asta nemărginită”. Iorga era, pentru Pârvan, „cel care m-a învățat atâtea, fără să ceară nimic în schimb decât: statornicie, multă silință și mai ales multă cinste în toate”. Pârvan avea patetismul vârstei și al îndepărtărilor. În scrisorile către el e preocupat de marile nevoi ale neamului său, simte determinarea istoriei asupra intelectualului. „Pretutindeni suntem întrebați ce facem, ce fac ardelenii? Și nu rareori mi se spune… că e o greșeală lâncezirea aceasta, când dintr-un moment într-altul se poate începe socoteala definitivă”. Ceea ce cere Pârvan neamului său, în spiritul lui Iorga, e să se pregătească sistematic. Militant dar nu cu pripeală, cu mediocritate. Conferința sa de la 24 ianuarie 1906 de la Societatea academică din Berlin e o pildă de asumare conștientă a istoriei. Chemările lui Iorga din acești ani nu-l lasă deloc indiferent pe tânărul istoric. E cu totul alături de maestru: „Articolele din Neamul românesc m-au avizat, mai mult decât v-ați putea închipui, pentru atâta ticăloșie la cei de sus și nenorocire nemeritată la cei de jos ai poporului nostru. N-am crezut nici eu până acum că s-ar putea să mă doară așa de adânc durerile neamului meu. Și totuși, Doamne, cât de trist răsună glasul celor buni și ce otravă de deznădejde îți picură în suflet nevredniciile celor răi”. Nu ezită să propună chiar „o dictatură rece și calculată”, de tip bismarckian, ca în articolul „Se caută un Bismarck”, pe care Iorga nu-l publică, găsindu-l prea fantezist probabil. O dictatură, părea să creadă el, putea promova reformele necesare și aduna toate energiile națiunii.

V. Pârvan își continuă între timp studiile, fiind socotit în Germania „elevul binecunoscutului istoric Nicolae Iorga”, cum îl numea C. Cichorius în ianuarie 1908 pe maestrul său. Lucrarea lui Pârvan de doctorat privind naționalitatea negustorilor în Imperiul Roman e salutată entuziast de Iorga în Neamul românesc drept „o remarcabilă carte”. Superlativ prezintă Iorga și cartea sa, apărută după întoarcerea în țară, despre Marc Aureliu, personaj de a cărui noblețe fusese fascinat și pe care simțise nevoia să-l evoce la vârsta marilor făgăduințe. V. Pârvan nu a fost însă așa de încântat, pentru că Iorga nu s-a oprit și asupra părții filosofice a cărții sale. Colaborarea dintre cei doi istorici continuă. Pârvan participă la cursurile de la Vălenii de Munte, cu o serie de conferințe, începând cu septembrie 1909, asupra istoriei filosofiei grecești. Em. Bucuța l-a ascultat și își amintește de „învățatul tânăr, dar de pe atunci fără vârstă”, care făcea „introduceri îndrăznețe în înțelepciunea veche”. Remarcabila activitate a lui Pârvan, în primul rând ca arheolog, îi atrage laudele deschise ale lui Iorga (articolul său din Neamul românesc din 14 aprilie 1913) și primirea în academie, unde tot Iorga îl întâmpină cu salutul instituției și al său. Legătura dintre cei doi istorici străbate și primul război, cu vicisitudinile vremii, și îi aflăm împreună în 1919, în comisia universitară desemnată să organizeze Universitatea Daciei Superioare de la Cluj, la inaugurarea căreia rostește el superba lecție Datoria vieții noastre. Împreună cu Iorga el insistă la Academia Română să se ceară tuturor academiilor din țările aliate sprijin în favoarea României la Congresul de pace de la Paris.