„Avem timpul înaintea noastră” (XXIII)/ de Ion Bulei

Vasile Pârvan – Nicolae Iorga  (II)

Cei doi istorici colaborează la înființarea școlilor românești de la Paris și Roma. Proiectul de lege privind înființarea școlilor este alcătuit de N. Iorga, din inițiativă parlamentară în august 1920. 45 de deputați iscălesc proiectul (între ei V. M. Kogălniceanu, D. Zamfirescu, I. Mihalache, I. Ursu, A.G. Papacostea). În „Neamul românesc” (an XV, nr. 172, din 11 august 1920), N. Iorga scria că din 1917 se făcuse în Parlamentul pe atunci la Iași o propunere de înființare a unor institute de propagandă culturală. Propunerea nu fusese transformată în lege, dar fusese înmânată lui Albert Thomas, ministrului francez în trecere prin Moldova. Ideea înființării unui institut o avusese și Vasile Pârvan (foto). În 1912, la sugestia lui G. Diamandy inițiază unele tratative cu G. Diamandy pentru crearea unui Institut de studii superioare la Roma. El poartă discuții și cu baronul Fasciotti la București în 1914 privind modalitățile de organizare a acestui Institut. Tot la sugestia lui Vasile Lucaci în 1919 caută un local la Roma pentru Institut. Știa N. Iorga, în 1920, despre aceste tratative anterioare? Răspunzând unui articol al lui Alex. Marcu el declara că n-a știut nimic de ele. „Singur eu, din propriul meu gând, am făcut proiectul din inițiativă parlamentară. Eu l-am făcut să fie votat, ministrul fiind lipsă. Eu am cerut punerea la vot lui Duiliu Zamfirescu, atunci Președinte al Camerei”. Într-un sens asemănător se declarase el și mai înainte. Dovadă reacția lui Pârvan din 1924, care într-o scrisoare către Giuseppe Lugli, secretarul Școlii de la Roma: «per la Storia delle origini della Scuola Romena di Roma La prego di far copiare al più presto nel Ministero degli Affari Esteri la corrispondenza avuta nel 1914 col barone Fasciotti intorno alla Scuola che stava per fondarsi già, in seguito a trattativi portati a Bucarest tra il barone Fasciotti e l’Accademia Romena, rappresentata da me, come iniziatore di questa fondazione. Se per caso il barone Fasciotti, del quale Suo fratello il colonnello è buon amico, si trova a Roma, domandi pure anche a lui personalmente copie delle lettere o dei rapporti a questo proposito, che non si tovverebbero nel Ministero ». Nu avem la dispoziție această corespondență. Nu ne îndoim că ea a existat și deci trebuie să considerăm și pe V. Pârvan, nu numai pe N. Iorga, drept inițiatori ai Școlii. Fapt e că, în 1920, N. Iorga este acela care, concret, pune în aplicare ideea. Proiectul său este adoptat de Adunarea Deputaților la 13 august 1920, cu o majoritate de 138 voturi, contra 3 și de Senat, la 23 august 1920, cu 66 de voturi pentru și 4 contra. Legea e promulgată prin decret regal nr. 4.285 din 22 octombrie 1920. Tot Iorga este acela care îl propune pe Pârvan Academiei pentru a fi numit director la Roma și pe el însuși la Paris. Ulterior adoptării legii, V. Pârvan va fi alături de N. Iorga în susținerea legii în fața Ministerului Instrucțiunii Publice, care, pornind de la faptul că legea fusese din inițiativă parlamentară și ministerul nu fusese consultat, cere în noiembrie 1920 ca ea să fie supusă Consiliului Universitar. „Intenția e limpede, scrie V. Pârvan lui N. Iorga la 20 noiembrie 1920. Ministrul, neputând desființa legea de astă vară, pune Universitatea să o critice (legea e anexată la adresa către Rector) și deci să o modifice etc. etc. … Contralovitura amicilor, trebuie să recunoaștem, poate fi, după cum vezi, destul de neplăcută, dacă nu chiar fatală”. Tentativa nu reușește. Personalitatea lui N. Iorga e prea puternică pentru a nu fi luată în seamă. Atunci când, la 10 martie 1922, Ministerul Cultelor și Artelor cere Ministerului Instrucțiunii Publice să se facă unele modificări în Regulamentul Școlilor de la Paris și Roma, rezoluția lui C. Angelescu, ministrul Instrucțiunii, e edificatoare: „Se va întreba în prealabil dl. prof. Iorga, care este directorul Institutului Român din Paris, dacă consimte la oarecari modificări aduse în Regulamentul acestui Institut. În urmă se va aviza”. Până la urmă Regulamentul de funcționare a celor două institute va fi cel stabilit de Iorga și Pârvan (pentru Roma, la redactarea lui va participa și Ramiro Ortiz). Nu vor lipsi în anii următori înțepături între cei doi istorici, care provin din felul în care ei conduceau cele două instituții. La 26 aprilie 1924, V. Pârvan îi scria lui Giuseppe Lugli: „Il mio «buono amico», signor Professore Iorga, che dice a tutti che noi altri non lavoriamo niente a Roma, ha domandato al Governo Romeno di mandarlo a Roma per fare delle conferenze e completare in modo utile l’inutilità che si chiama la Scuola nostra. Se si permette delle sciochezze a nostro conto, metta Lei a chi di diritto le cose nella giusta luce”. Între Iorga și Pârvan va fi, în acești primi ani ai deceniului 3 al sec. XX, oarecare „râcă”. Ea nu a îmbrăcat niciodată forme publice. Rămâne într-o normalitate a raporturilor între oamenii de valoare. Nimic n-o exemplifică mai mult decât articolul lui N. Iorga, din „Neamul românesc”, la moartea lui Pârvan.

„Prin dispariția lui Vasile Pârvan, cultura românească suferă una din cele mai grele pierderi, mai mult decât aceasta: una ireparabilă.

Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele mari adunate în cel care așa de repede părăsește o glorioasă carieră: cunoștințe arheologice și istorice de o imensă bogăție, o râvnă nesfârșită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu alături de îndrăzneala celor mai înalte ipoteze. Toate făceau din el un arheolog privit ca egalul oricui în străinătatea cea mai cultă, înfățișează mai cu autoritate acest domeniu.

Dar, inaugurând și conducând cu un prestigiu atât de incontestabil o nouă eră în istoria veche și preistoria țărilor noastre, el era încă mai mult.

Talentele lui de organizator erau excepționale. Dovadă cele două frumoase publicații periodice pe care le-a dăruit științei mondiale. Dovadă mai ales crearea unui învățământ al arheologiei din care a ieșit o întreagă pleiadă de tineri erudiți cu care orice nație s-ar putea mândri.

Era și un scriitor de mari însușiri, căruia nu-i era teamă de nici una din cutezanțele modernismului, care-l încântau. Fără a fi un filosof în sensul specialiștilor, mintea lui superioară obișnuia să răscolească problemele mari care pe atâția din noi ne încremenesc în atitudinea unei reverențe tăcute. Era unul din șefii tineretului, asupra căruia avea o aproape mistică influență. Cuvântul său cu profetice penumbre era primit în aceste cercuri ca al unui oracol.

Și idealistul convins va fi el oare azi în stăpânirea tainei grozave care mi-l răpește așa de curând?”

(„Neamul Românesc“, 1 iulie 1927)

Format de Nicolae Iorga, în anii pregătirii sale științifice din țară, ajutat de N. Iorga în bursele sale germane, influențat de concepțiile istorice și de atitudinea intelectuală ale acestuia, V. Pârvan este și colaboratorul lui Iorga pe frontul istoriografiei române și în opera de construcție instituțională a culturii române. Ei trebuie văzuți alături, așa cum un cunoscut istoric străin, J. Carcopino, nu ezită să-i vadă și să-i prețuiască, mari valori ale culturii și mari victime ale  timpului lor istoric. Victime ale unei datorii împlinite.