„Avem timpul înaintea noastră” (XXVIII)/ de Ion Bulei
Gh. Dabija face Școala de infanterie la București. O termină la 16 iulie 1893, odată cu cea din urmă promoție, a 36-a, de școală cu armele reunite. Promoția lui avea un efectiv de 98 de ofițeri.
„Da, dle căpitan, știm greutățile D-voastră”
Gh. Dabija (foto) face Școala de infanterie la București. O termină la 16 iulie 1893, odată cu cea din urmă promoție, a 36-a, de școală cu armele reunite. Promoția lui avea un efectiv de 98 de ofițeri. O promoție bună aceasta, a lui Dabija, care a dat armatei române 22 de generali, în capul comandamentelor superioare în timp de pace și război, 16 ofițeri de stat major, 2 miniștri, pe Ludovic Miecescu și I. Răscanu, 3 scriitori militari (între aceștia, alături de Șt. Burileanu și C. Găvănescu, se consideră și memorialistul nostru). Dabija cere să fie repartizat la Batalionul 4 Vânători din Iași, de unde era de loc, „unde trăiau părinții mei și unde trăiseră și muriseră strămoșii mei”. „Tatăl meu venise după Paști la București și pusese la cale echiparea mea cu croitorul și ceaprazarul, iar încălțămintea se făcuse la Iași. Pe atunci Ministerul de Război nu dădea nicio indemnitate de echipare, astfel că fiecare se echipa cum putea. Unii tineri începeau cariera făcând datorii ca să se poată echipa”. Pleacă la Iași îmbrăcat în haine de elev, „dar cu geamantanele pline de haine de ofițer. Cum mergeam în Wagon-lits și cum avansarea la sublocotenet era pe ziua de 16 iulie, când a trecut ora 12 noaptea, mi-am spus: acum sunt sublocotenent, deci mă pot îmbrăca; într-adevăr așa am făcut. Ajuns în gara Iași, la ora 8 dimineața, m-am dat jos din tren; pe peron m-au întâmpinat părinții mei, rudele, prietenii familiei și ai mei personali; acest lucru m-a mișcat foarte mult: sărutări, îmbrățișări, felicitări, urări la mai mare. Acasă am găsit camera mea frumos mobilată, un birou, bibliotecă etc.., toate noi și de gust. Mama îmi pregătise o rufărie numeroasă și de foarte bună calitate, așa că o jumătate de dulap mare era plină, iar în cealaltă jumătate mi-am așezat hainele noi-nouțe, de ofițer. A doua seară părinții mei au dat o serată, în cinstea noului sublocotenent, la care au fost invitați familia și prietenii; s-a petrecut până noaptea târziu”. E prilejul cu care sublocotenetul nostru primește și cadouri, între care și un ceas „Longines”, de aur, cu lanț. „A doua zi m-am sculat de dimineață, la orele 6, cu inima plină de bucurie. M-am dus la fereastră, m-am uitat afară, voiam să văd lumina zilei, sperând să găsesc în infinitul cerului punctul strălucitor, care-mi va justifica bucuria ce aveam în suflet.” Gh. Dabija simte nevoia să fie plin de fericire aducându-și aminte de acele clipe de început de viață. Adevărul era că nu era puțin lucru să fii ofițer atunci. Statutul social al acestuia era privilegiat și de aceea meseria armelor era îmbrățișată cu entuziasm. Și pedilect de fiii cu bani, cum era și tânărul nostru memorialist. Cu părinții Gh. Dabija călătorise, până a nu termina școala militară, în Italia, Franța, Anglia, Germania, Spania, Belgia și Austria. Tatăl lui îi arătase în diferite orașe ale acestor țări „clădirile și bisericile cele mai caracteristice și mai interesante, cum și variațiuni de stiluri, apoi muzeele, picturi, sculpturi, bronzuri, mobile și covoare de artă, astfel că anual cunoștințele mele se îmbogățeau și se fixau mai bine, având necontenit noi elemente de comparațiune. Așa mi-am dezvoltat gustul frumosului, al proporțiilor și al coloritului, care impresionează atât de mult pe observatorul ce-și găsește o desfătare nu numai a ochiului, ci și a sufletului său.” Nu caută în peregrinările sale să vadă mult, ci caută peste tot ceea ce știa din lecturi a fi esențialul, după cum tot tatăl lui îl obișnuise. „Față de părinții mei am păstrat tot timpul cât ei au trăit toată afecțiunea devotată și recunoscătoare. Asemeni după încetarea lor din viață le-am păstrat un loc în gândul și inima mea, iar mormântul lor, aflat la Iași, a fost tot timpul bine îngrijit, făcând în fiecare an, în luna octombrie, un parastas la mormântul lor pentru odihna bunului și nobilului lor suflet față de mine, unicul lor copil.”
„Ca tânăr sublocotenent eram destul de cuminte și serios, stăteam în casa părinților mei. Solda ce primeam îmi servea pentru a-mi cumpăra cărți, mici lucruri de artă și pentru distracții; adunam bani și pentru călătoria de vară. În casa părinților mei venea multă lume bună din Iași, în tot cazul intelectuali:avocați, magistrați, medici, ingineri, profesori… Așa că frecventam și eu o societate de oameni intelectuali, luam parte la discuții foarte interesante. Pe atunci „Convorbirile literare” se mutase(ră) la București, cercul Junimea se micșorase din ce în ce, dar spiritul Junimii era în floare la Iași; acest spirit prinsese legături în lumea intelectuală ieșeană. Neapărat că principiul „anecdota primează”era practicat și prin diferite alte case ale societății, unde se făcea literatură destul de bună. Lumea intelectuală doritoare a auzi și învăța lucruri noi asista la conferințele ce se țineau în aula universității de către profesori universitari, în cap cu marele istoric A.D.Xenopol, cum și de către tinerii care-și făcuseră studiile în străinătate. Lumea muncea dar se și distra în mod cult și civilizat. Vara garden-party, iarna se dădeau dineuri, serate, baluri și baluri costumate, la diferite familii, la care era invitată și familia mea. Eu dansam destul de bine, așa că tinerele domnișoare și doamne dansau bucuroase cu mine, desigur și eu cu ele, mai cu seamă cu cele frumușele. Pe atunci făceam epigrame destul de simpatice, pe care le scriam în albumele domnișoarelor; fiecare din ele avea câte un asemenea album, în care strângea epigrame sau madrigale inedite, de la tinerii cavaleri. Teatrul din Iași avea actori și actrițe foarte buni, se jucau piese bine alese ale autorilor români și străini, clasici și moderni. Asemenea operetă, operă. Lumea bună făcea abonamente la teatru. Trupe străine de teatru și de operă veneau des la Iași. Ieșenii aveau reputația că știu să aprecieze valoarea artistică a celebrităților. Aici am văzut și am auzit pe Sarah Bernhardt, Adelina Patti, Mounet Sully etc… Societatea ieșeană cumpăra din timp bilete și nu lipsea de la nicio reprezentație. Ieșenii țineau foarte mult la vechile datini și obiceiuri strămoșești… La Iași se păstrau cu sfințenie datinile religioase ale Crăciunului, care erau: colinda, steaua, irozii, apoi datinile profane: nunta țărănească, capra, vasilca, ursul, semănatul, în fine plugușorul și păpușile cu sau fără perdea. Parcă văd hazul ce se făcea și bucuria din toate aceste datine care erau frumoase și înălțătoare. Născut, trăit și educat în mijlocul acestei lumi bine crescute, manierate, intelectuale și culte am urmat același fel de a fi, am prins gustul cititului, al frumosului și al omeniei; părinții mei care mă aveau numai pe mine, își dădeau toate silințele ca să nu mă îndepărteze de felul lor de a fi, cum și de a fi un bun român.”
Așadar, Gh. Dabija are noroc. Un noroc pe care nu-l aveau toți cei care îmbrățișaseră calea armelor. Nu întâmplător, spre această meserie se îndreptau predilect odraselele aristocrației. Uniforma oferea expunere socială, succese mondene, atracții spectaculare.
După terminarea școlii, părinții îl trimit la Odesa, să facă plaje și băi de soare. Mai fusese acolo de patru ori și îi plăcuse. Îi place și acum, dar are ghinionul să cunoască „o blondină tânără, drăguță, îmbrăcată într-un trotieur clasic, negru, încheiat până sus. M-am uitat la ea, s-a uitat la mine, ea mai stăruitor, eu mai sfios. S-a ridicat de la masă, m-am ridicat și eu, am plătit, am plecat după ea; am ajuns-o, dar nu știam cum să-i vorbesc. M-am hotărât să-i vorbesc nemțește; întrebându-mă dacă nu vorbesc cu precădere franceza; i-am adeverit. Ea vorbea cu un foarte bun accent francez, ne-am prezentat, i-am dat și cartea de vizită. O chema Katia Ivanova”. Părea să se înfiripe o idilă. Dar… blondina se dovedește a fi până la urmă fiica unui comandor rus nihilist, logodită cu un nihilist, cunoscută de poliția țaristă din Odesa și care voia să-l atragă și pe tânărul nostru într-o aventură politico-amoroasă. Fuge de ispită, și scapă, dar nu fără sprijinul consulului român Petre Mavrogheni.
Începe serviciul. La Batalionul 4 Vânători. Se prezintă împreună cu sublocotenentul C. Petrovici. „La intrarea în cazarmă, am fost întâmpinați de sergentul major aghiotant al batalionului, unul numit Elefterescu, un blond roșu, cu mustăți mai lungi de 10 cm, care tuna și fulgera; toți aveau o frică nebună de dânsul. Ne-a condus la camera de conferințe a batalionului. Odată intrați în cameră am fost surprinși auzind alături înjurături și expresii grele: „crucea și Dumnezeii, așa și pe dincolo, furați din magazie și vindeți la Târgul Cucului, am să vă dau în judecată. Tu ai cizme cazone în picioare. Să nu le mai porți, că am să ți le scot în fața companiei. Ieșiți afară!”. Cine erau cei astfel beșteliți? Erau doi căpitani „care mai de care mai urât și mai murdar îmbrăcat”. Cine îi făcea ca la ușa cortului? Comandantul batalionului, „un om înalt, bine făcut, blond, ochi albaștrii, favoriți, privire aspră”. Se duc la căpitanul Nedelescu. Și Gh. Dabija descrie „masa căpitanului”. El mânca zilnic de la cazanul trupei. „Dimineața când venea la cazarmă, i se aducea o cană cu rachiu și un sfert de pâine. Atunci nu se dădea ceaiu la trupă, ci rachiu. Căpitanul și sergentul major beau rachiul fără apă, soldații îl beau neapărat îndoit cu apă, ca să nu le ardă gâtul, cum spunea căpitanul. La masa trupei se aduceau căpitanului „probele”, o strachină mare cu ciorbă și carne, cum și jumătate de pâine (pe atunci pâinea trupei era de 1.100 grame); după ce o mânca își ștergea mustățile, trăgea la repezeală două palme mângâietoare, zicea el, soldatului ce adusese „probele”, spunându-i: „pezevenghiule, mi-ai adus fruntea cazanului, du-te de-mi adă de la fund, să văd dacă e bun și acolo. Ai venit?”. Soldatul se prezenta cu o a doua strachină plină, dar tot de la fruntea cazanului (despre aceasta avea grijă bucătarul), și cu jumătatea de pâine respectivă, de care avea grijă artelnicul. După ce mânca și a doua strachină, își ștergea iarăși mustățile, bea o jumătate de litru de vin, adus de la cantina din apropiere. Trăgea o înjurătură, așa în vânt, apoi pleca satisfăcut.
Gh. Dabija ne descrie apoi felul în care se făcea plata soldei. La 1893 se dădeau unui soldat 7 bani pe zi, drept soldă. Compania în care ajunge Gh. Dabija avea 105 oameni. În ziua soldei ei erau încolonați în fața căpitanului și a sergentului major. Acesta din urmă avea doi saci, unul cu lei și celălalt cu bani de câte cinci. Căpitanul ținea un scurt discurs: „Voi dragii copii, știți greutățile mele, am soție și copii (nu era însurat și nu avea copii). Sergentul major îl susținea: Da, dle căpitan, știm greutățile d-voastră; noi nu avem nicio greutate, aici la cazarmă ni se dă mâncare, locuință, haine; ce să facem cu banii? Mai bine i-ați lua d-voastră, că doar aveți greutăți, aveți nevastă și copii.” Căpitanul refuza pasă-mi-te, dar le dădea soldaților câte 5 bani în loc de 7. Ce rămânea astfel era împărțit între căpitan și sergent, după sistemul: Unul ție, trei mie, unul ție, trei mie… până la sfârșit. Și așa se repeta plata soldei trupei de două ori pe lună. Memorialistul ne înfățișează și alte figuri militare. Negative sau aproape, firește, acelea având totdeauna șansa de a fi reținute. Îl vedem pe maiorul Eremia Vintilă. Ieșit la pensie, după 41 de ani de serviciu, el însoțea batalionul la instrucție, în grădina Copou, fără să se arate, ascunzându-se prin dosul tufelor. „Venea tiptil, tiptil, se uita cum se face instrucția și cum nu-i plăcea ceva, se enerva și înjura; Crucea și Dumnezeii!, Sbârnie arma! Bate talpa! Ține alinierea! Omul atâta făcuse o viață întreagă, 41 de ani, atâta știa și cu atâta rămăsese. Noi îl vedeam cum stă ascuns, cum se frământă, dar îl lăsam în pace.” Sau îl vedem pe căpitanul X (nu-i dă numele), „care ședea pe strada Toma Cosma, într-o casă cu mai mulți alți chiriași. Ușile de la intrare ale fiecărui chiriaș dădeau într-un balcon lung de scânduri care scârțiau la fiecare pas. Am căutat ușa pe care era scris cu cretă Căpitan…, am tras o sfoară de la clopot, am auzit cum clopotul bălăbănește și o voce groasă și răgușită strigă: Intră. Intrând înăuntru, tablou: căpitanul era singur la o masă în mijlocul camerei, neaerisită, într-o cămașă de noapte, cu picioarele goale în papuci, pe masă era un clondir mare burtos, din acel al crâșmarilor din Moldova, lângă care erau și două pahare, parțial golite. În fața acestui spectacol m-am rușinat – Vă rog dle căpitan să mă iertați, vin altă dată; –Nu, dle sublocotenent, intră și stai, ia loc; – Vă rog, voi veni altă dată (el venise în vizită de prezentare, cum se obișnuia). Am intrat sfios, căpitanul era aprins la față de băutură; el băuse un clondir mare de vin, cu cele două pahare, pe care le ciocnea unul de altul, apoi le bea pe amândouă; după ce le golea se grăbea să le umple iară și să le bea în mijlocul unui aer viciat și a fumului gros al țigărilor pe care le aprindea una după alta. Căpitanul mă îndesa să beau și eu un pahar de vin și să ciocnesc cu el, ceea ce mă scârbea. N-am știut cum să scap mai repede. M-am scuzat că sunt oprit de doctor de a bea orice fel de alcool. Pe această chestiune căpitanul voia sa-mi facă o teorie pe care eu în mijlocul aerului pestilențial din cameră nu o puteam suferi și nici primi. Am plecat. Pe balconul lung venea ordonanța căpitanului cu un alt clondir mare, burtos, plin de vin. L-am întrebat unde-l duce?. La domnul căpitan, acesta e al treilea de dimineață. Dar ție nu-ți dă? Ba da, la fiecare clondir îmi dă și mie câte un pahar”. Tatăl lui, căruia îi povestește pățania îi spune că „sunt și oameni de aceștia în toate carierele”.
În cursul iernii, erau în fiecare sâmbătă seara serate dansante la Cercul militar din Iași, frecventate nu numai de familiile ofițerilor, ci și de cele mai bune familii din oraș. „Pe atunci lumea se întrecea în manifestarea unei bune educații în saloane și pe stradă, bărbații erau foarte reverențioși și atenți față de doamne și domnișoare, acestora nu le lipsea modestia și rozul natural al obrazului. Eu eram invitat în diferite familii bune, așa că atunci când tânăra și frumoasa doamnă X m-a poftit la un ceai, pentru miercurea viitoare, nu a fost nicio mirare pentru mine. M-am dus, am sunat, am fost primit în salon, dar nu mai era nimeni. Am avut impresia că venisem prea de timpuriu; a apărut doamna casei într-o robe de chambre foarte elegantă. Mă miram că mă primește în acest mod, pe care-l consideram puțin protocolar chiar și pentru un simplu ceai. Conversația și-a luat un curs natural, doamna veselă și expansivă, după ce ceaiul a fost servit, s-a așezat într-un balansoire și vorbind și râzând a început să se balanseze din ce în ce mai tare. Eu făceam fețe, fețe, văzându-i picioarele până la genunchi și chiar peste genunchi. Nu știam ce să fac. Ea cu cât mă vedea mai intimidat și mai roșu la față, cu atât se balansa mai tare. – Domnule sublocotenent, nu mai doriți un ceai?; – Vă mulțumesc doamnă, nu mai doresc pentru că mă mai duc la un alt ceai, unde sunt invitat tot pentru astăzi; –Unde mai esti invitat?. De fapt nu eram invitat nicăieri, surprins de întrebare am spus așa într-o doară – Sunt invitat la bunică-mea. – Are și dânsa un balansoar? – Nu doamnă, nu are. Și dacă l-ar avea nu s-ar folosi desigur de el, pentru că în balansoar stă bine numai unei femei tinere. Am simțit că mi s-a urcat sângele și mai tare în obraz. – Păcat domnule sublocotenent, mare păcat! –De ce îi păcat? – Ești prea timid! M-am sculat, mi-am luat ziua bună și am plecat.” Sublocotenentul se arăta a fi în proaspăta tinerețe prea bleg, am zice bleg de tot. Accentuează această senzație scriind că târziu în acea seară i-a povestit tatălui toată întâmplarea întâlnirii lui. Ceea ce îi dă tatălui său prilejul de a-i vorbi despre obligația unui bărbat de a păstra discreția în relațiile dintre un bărbat și o femeie. Și tatăl îi povestește întâmplarea unui nobil de la curtea lui Ludovic al XIII-lea, învinuit de a fi ucis pe bărbatul unei tinere și frumoase doamne. El nu ucisese, dar, aflându-se împreună cu această doamnă în noaptea crimei refuză să se folosească de alibiul la îndemână și preferă să fie condamnat la moarte. Și ar fi murit dacă doamna nu ar fi dezvăluit ea adevărul. Toată viața omul învață, iar în tinerețe toți primim sfaturi.
-
Un MBA îți aduce un salariu mai mare sau doar o diplomă?Ce faci cu banii tăi? · 14 noiembrie 2026
-
Nici bine nu ne obișnuim cu inteligența artificială că deja se discută de superinteligența artificială - ASI, o formă ipotetică de AI, dotată cu funcții cognitive și capacități de gândire mult mai avansate decât cele ale oricărei ființe umane. Ce este și cât de departe suntem de ASI?ZF 24 · 14 noiembrie 2026
-
România importă sâmbătă după amiază peste 1.300 MW de energie, deși ambele reactoare de la Cernavodă au fost repornite. Producția internă acoperă doar 80% din consumEnergie · 14 noiembrie 2026