Aventurile lui Szathmari/ de Emanuel Bădescu

Pentru un călător pasionat întâmplările neobișnuite sunt cele mai prețioase trofee, mai ales atunci când a fost salvat de inteligentă sau de erudiție. Carol Pop de Szathmari a împins curiozitatea artistică până în apropierea riscului fatal, neglijând deliberat pericole insurmontabile pentru cei mai mulți. Spicuiesc câteva asemenea momente din amintirile fiului său, Alexandru.

Pe când lucra la albumul “Ardealul în imagini, Szatmari, foarte tânăr pe atunci, prinse – într-o cârciumă – șoapte repezi despre hoții de cai care ar bântui prin preajma Sibiului în drum spre târgul din Râmnicul-Vâlcii. Hotărî pe loc să-i deseneze dacă îi va întâlni. Unchiului său, guvernator al trezoreriei Ardealului, ideea i se păru nebunească și-l avertiză că acei oameni “exotici” erau niște bandiți înrăiți “care nu lasă martori în viață, din care motiv poliția nu cunoaște semnalmentele lor”. “Atunci îi voi prinde eu!” a răspuns pictorul.

A doua zi, încă din zori, a intrat prin cârciumile mărginașe întrebând “dacă nu vrea să se angajeze careva vizitiu la butca lui, cu bani buni, căci el urmea­ză să facă o afacere în Vâlcea și va avea cu ce plăti”. În cele din urmă un individ – pletos și cu hainele zdrențuite – se învoi. “Cunoști vreun drum mai scurt? l-a întrebat Szathmari. Sunt foarte grăbit și duc cu mine lucruri prețioase”. Vizitiul a făcut semn că înțelese și stabili plecarea la al treilea cântat de cocoș. De teamă să nu întârzie, pictorul a dormit iepurește, dar la ultima strigare a cocoșilor urcă în butcă cu un bagaj voluminos. Vizitiul dădu bice calului și porniră. “La o cotitură a drumului, nomazi călări se apropie de capră și întreabă pe țigănește: “Încotro?” povățuind pe vizitiu să oprească după oraș (Turnu Roșu – n.n.), într-o pădure, cu minciuna că ar avea nevoie să dreagă obezile roților”. Szathmari, cunoscător al 11 limbi străine, inclusiv cea țigănească, nu trădă că a înțeles ceva și a cerut vizitiului “să oprească în Turnu Roșu pentru cumpărături”. Însă acolo “a vestit pe cine trebuie”. În pădure butca, firește, se strică și vizitiul “sărind de pe capră, s-a ascuns după copaci”. Au început “bubuituri de flintă”: trăgeau hoții, dar… și poterașii. Nu știm cum a scăpat cu viață, însă, în zori, Szathmari “a trebuit să-și caute poștalion, că vizitiul lui și cu tovarășii drumului se legănau în furci scoțând limba la muște”. Reușise acolo unde dăduseră greș autoritățile!

Călătoria de documentare pentru întocmirea albumului “Ardealul în Imagini” i-a prilejuit încă o aventură, pe drumul Mediașului. Fiul iui Szathmari, Alexandru – primul pictor al Balcicului – povestește: “Ajunge să poposească la un han, silit de înnnoptare și vreme rea, după o zi lungă și trudită. I se dă camera de oaspeți, la etaj. Mutrele găzduitorilor i s-au părut ciudate, mai ales semnele ce își făcură argații și hangiul. Se gândea la asta trântindu-se pe patul uriaș cu polog, când, fără vrere, ochii i se simțiră atrași de un portret din perete. Un tablou, la un han, acum un veac, era puțin obișnuit. Reprezenta pe un tânăr frumos, pe cap cu o pălărie medievală, împodobită cu trei pene,una verde, una roșie, una albă. Apoi… ciudat, trei pene sunt numai două, una roșie, una verde. Să fie amețire din osteneala drumului? s-a întrebat călătorul privind din nou spre tabloul care iar avea trei pene. A suflat brusc lumânarea. Dar a mai avut timp să vadă o geană de lumină sub portretul care avea o pană mișcătoare, din spatele căreia cineva iscodise în odaie. Tata lăsând patul neatins, s-a rezemat într-un jilț. Afară era lună, iar nouri furtunoși lăsau abia să deslușești întuneci­mile. A simțit ca un fior că ceva se mișcă în bezna odăii – și totuși nu era o făptură: pologul patului se afunda ușor, clipă cu clipă, încet, nesfârșit de încet și dintr-o dată, a căzut închis ca o capcană strivitoare, cu duruituri lungi, târând patul jos sub dușumele. Pe urmă, pologul iar a început să se înalțe, revenind la loc.

Era un teasc patul, în care se înăbușeau drumeții câți obișnuiau să aibă cufere. Atunci tata a sărit pe fereastră și a chemat ajutoare din sat. Cu greu au deschis ușa ferecată a hanului. Paznicii înarmați au legat gazdele. La spatele portretului era o firidă pentru iscodire și coborând în pivniță au găsit scripetele cu care se mânuia patul. În hrube erau schelete. Lăsând dreptății să își urmeze cercetările, tata a pornit mai departe”. Destinul hotărâse să moară târziu, în sânul neamului românesc, din care i se trăgeau strămoșii, cum opina pictorul Alexandru Satmary.