Aventurile unui gentleman bolșevic (I)/ de Cătălin Mihuleac

Cătălin Mihuleac s-a născut la 17 iunie 1960 în Iași. A absolvit Facultatea de Geografie-Geologie-Biologie și Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității “Al.I.Cuza” din Iași. După absolvirea primei facultăți, a profesat geologia timp de șase ani. Din 1991 lucrează ca redactor și colaborator în presa scrisă și audiovizuală. Cătălin Mihuleac a publicat articole satirice în numeroase reviste din țară, printre care: România literară, Ziarul de Duminică, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studențească, Dacia literară, Luceafărul, Cronica etc. Este Doctor în filologie la Universitatea “Al. I. Cuza” Iași, 2008. Actualmente este publicist-comentator la Curentul. A debutat ca scriitor în anul 1995, cu povestirea “Universitatea Matilda” în revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași. A publicat următoarele volume: Garsoniera memorială confort trei (Mașina de scris, 1996) – proză scurtă; Dispariția orașului Iași (Institutul European, 1998) – roman; Titlu neprecizat (Ed. Polirom, Iași, 1999) – povestiri; Bar de stepă (Ed. Timpul, 2001) – proză scurtă; Noapte bună, tâmpitule! (2003) – proză scurtă; Patru piese de tranziție (2003) – teatru; Ratarea unui setter (Ed. Polirom, Iași, 2004), Zece povestiri multilateral dezvoltate (Ed. Cartea Românească, 2010).

Aventurile unui gentleman bolșevic este un roman scris în maniera satirei politice, dirijat cu subtilitate către grotesc și fantastic. Tovarășul Ion Scutelnicu, “gentlemanul”, artistul socialist Emil Faure (alias Vasile Buliga, copil din flori al unei studente amatoare de aventuri muncitorești la hidrocentrala de pe Argeș), “generoasa” tovarășă Ella sunt protagoniști și exponate însuflețite ale dioramelor teribil de verosimile din postrevoluționarul “Muzeu al comunismului”. Intriga dinamică, anecdotica spectaculoasă, numeroasele picanterii sunt doar cîteva dintre calitățile acestei savuroase comedii bufe.

Ins plin de umor, Cătălin Mihuleac scrie cu vădită plăcere. Nu e nicidecum un satiric înveninat, ci un mucalit care nu dospește otrăvuri. Are umorul bonom al melancolicului inventiv, dinamizat la răstimpuri de câte-o trăznaie prin care mica/mare rezervație de drăcovenii a realității ne face atenți la cât de… hilare ne sunt tristețile. Și înfrângerile. – Dan C. Mihăilescu

Emil Faure nu mințise: se știa bine de tot cu șobolanii, încă din frageda lui pruncie de la orfelinat. Îi văzuse alergând ca niște atleți perfecți în magazia de alimente, îi întâlnise făcând gimnastică pe bârnele conductelor de la spălător, îi auzise chițcăind în vestiarele de haine unde își zideau cuibul.

Decretul împotriva avorturilor – faimosul număr 770, din 1 octombrie 1966 – îl avusese ca victimă, un an mai târziu, în 1967. La fel ca nenumărate alte mame trăitoare în societatea socialistă, și a lui se trezise peste noapte cu o sarcină nedorită, de care nu putuse să se descotorosească.

La acea vreme, Secretarul general al Partidului poate că nu era mai catolic decât papa, dar în mod sigur era la fel de catolic ca înaltul părinte. Fiindcă Partidul, la fel ca Vaticanul, interzisese categoric folosirea oricărui mijloc anticoncepțional. Iar consecințele se arătau gângurind, după nouă luni.

Nu se știa, pe atunci, că o femeie care-și ura graviditatea însemna mai mult decât o chestiune de morală; însemna, printre altele, asedierea fătului cu substanțe chimice nocive. Din luna a treia a vieții uterine, fătul se apăra cum putea, de aici rezultând o confruntare parte în parte, cu o victimă sigură: copilul. Copilul, care se năștea împotriva dorinței mamei. Un prunc traumatizat, supus refulărilor, căruia amintirile din universul amniotic aveau să îi poarte toată viața o dureroasă trenă. Un prunc traumatizat, viitor bolnav psihic, cu sau fără ambiții sociale de parvenire.

Decretul 770 a adus pe lume două milioane de copii inoportuni. O dată la 20.000-30.000 de nașteri nedorite, păruiala dintre mamă și făt, găzduită în uterul transformat în ring de box, crea un artist.

Fusese cazul lui Vasile Buliga, viitorul Emil Faure, abandonat în maternitate de o studentă din anul al doilea la “Construcții”, care se trezise cu burta la gură după vacanța de vară, când lucrase ca pontatoare pe șantierul hidroenergetic de pe râul Argeș. Venise pe șantier să facă un ban, dar și atrasă de noțiunea, intens vehiculată, de “romantism revoluționar”.

“Romantismul revoluționar”, amintit mereu în ziarul Scânteia tineretului, organ al “Uniunii Tineretului Comunist”, dar și în cuvântările Tovarășului, străbătea ca un “fir roșu” șantierele țării, unde se depășea planul cincinal la toți indicatorii, inclusiv la cel al brigadierelor lăsate cu burta la gură.

Cu toată bunăvoința de care dăduse dovadă, Irina Buliga nu a putut preciza identitatea tatălui de pe șantierul ăla trebăluind de perverși. Să fi fost inginerul stagiar cu mustăcioară, căruia îi plăcea să o facă musai cu cască pe cap, ca să nu i se știrbească, zicea el, autoritatea ? Sau, mai curând, tovarășul maistru Sulițanu, a cărui echipă depășea lunar planul la pământ excavat și la coniac secat? Sau, mai curând…

Nu, nu se cădea să învinovățească gratuit oamenii. Lucrase ca pontatoare, era în firea lucrurilor să fi pontat și la ea destui.

Altădată o să fiu mai atentă, a promis studenta, când a semnat actele de abandon ale copilului. Cum să-i spunem micuțului ? Cum doriți dumneavoastră, a replicat ea, grăbindu-se să iasă pe poarta maternității, unde și-a tras căciulița pe frunte, să n-o recunoască, doamne sfinte, cineva și să se facă de râs, căci cu opinia publică nu prea te jucai.

Asistenta-șefă i-a spus copilului Vasile, cum îl chemase pe tatăl ei, care se prăpădise cu un an în urmă. Vasile Buliga.

Vasilică.

De-a lungul anilor de orfelinat, Vasilică nu fusese remarcat, în frecventele raiduri de aprovizionare ale tovarășelor cucoane sterpe, care doreau să-și procure pe alte căi ceea ce natura le refuza cu încăpățânare. Apoi, după ce și-a șters primul rând de caș la gură, a început să-și dorească să rămână urâțel, ca să nu pățească ce pățeau alți băieți, care poposeau sub plapuma celor mai mari, după ce se dădea stingerea.

Era un copil sperios și de umbra lui. După ce, la orele de clasă, li s-a vorbit de construcția metroului bucureștean, grandioasă ctitorie a “Epocii Ceaușescu”, Vasilică Buliga s-a scăpat în pat, fiindcă s-a visat traversând culoarele subterane ale metroului, iar dinspre pereți veneau spre el valuri murdare, gata să-l înece.

Simple amintiri din universul amniotic, care nu aveau să se stingă vreodată. S-a trezit cu fața murată de lacrimi, a așteptat să i se usuce, apoi le-a lins cu poftă. Ca prin minune, spaima i-a trecut.

Noaptea, prin somn, obișnuia să se gândească la ce era mai rău și să plângă, fiindcă îi plăcea să-și mănânce lacrimile ulterioare. După aia, a început să fure sare din sala de mese, să aibă ce linge noaptea pe sub pătură, când spaimele îi loveau somnul cu pumnii și picioarele.

După ce s-a făcut matur, Emil Faure – fostul pișăcios Vasile Buliga – a început să bea berea numai din pahare pudrate cu sare, în timp ce saramura de crap ocupa lejer primul loc în preferințele sale culinare. La vernisaje, termina singur un platou cu sărățele, trăgând cu ochiul constant la al doilea. Avea uneori ieșiri nervoase în fața femeilor sale, doar ca să le vadă izbucnind în lacrimi și-apoi să le sărute obrajii sărați. Sarea i-a marcat atât de mult viața, încât în salina Cacica, pe care a vizitat-o, s-a fotografiat împingând un vagonet cu sare gemă și a păstrat poza în albumul său cu amintiri dragi.

Pentru că desena frumos, Vasilică a început să culeagă anumite avantaje. Copiii strângeau ce primeau mai bun de mâncare, ca să aibă cu ce-l plăti, când le făcea portretul mamelor pe care nu le văzuseră nicicând. În ziua în care Gheorghe Mazur, cel mai voinic și mai crud dintre ei, a luat o bătaie soră cu moartea de la supraveghetor, fiindcă îi câștigase un sfert de retribuție la barbut, Vasile Buliga l-a consolat, arătându-i caricatura supraveghetorului.

Flatat, bătăușul l-a luat sub aripa sa, apărându-l de caftelile celor mai mari și angajându-se să-i fie un soi de impresar artistic, căci creația nu trebuia să umble creanga. Îndrumat de Gică Mazur, Vasilică desena pe hârtie câte o desfășurare de imagini porno, de-o extraordinară veridicitate, în care organele sexuale păreau vii, spasmele de plăcere făceau hârtia să geamă, iar picurii seminali își scorneau propriul susur. Mititeii priveau imaginile curentați de dorință, ca pe niște caramele, fiind gata să facă orice pentru a le căpăta.

Impresarul Mazur, prin venele căruia sângele de afacerist curgea năvalnic, știa că, la un moment dat, succesul vine din extinderea pieței. Prin urmare, s-a apucat să vândă desenele pe bani buni elevilor de la școlile profesionale de peste drum.

După câteva luni, cei doi, artist și impresar, trăiau ca belferii. Mâncau numai parizer și cârnați, aveau bani de cinema pentru după-amiezele de duminică petrecute în oraș, ca să nu mai vorbim de țigările fumate, care erau obligatoriu de la albaneze în sus. Pentru că îl respecta, Gică Mazur îi zicea lui Vasilică “maestre”. Fiindcă ținea la el, l-a învățat să fumeze.

Când a împlinit 12 ani, directorul școlii i-a cerut lui Vasilică să-i facă în ulei portretul Tovarășului, să-l pună în birou. Lucrarea a fost atât de apreciată, încât autorul a fost privit ca o tânără speranță a muzelor socialiste.

După un an, a fost înscris la cursurile școlii populare de artă. Orfelinatul i-a eliberat o cămăruță doar pentru el, să se bucure de liniștea necesară actului artistic. Noaptea, micul pictor se încuia pe dinăuntru, de spaima șobolanilor.

Mature și angajate, lucrările sale atrăgeau tot mai mult atenția la expozițiile de grup. Așa că a ieșit vedetă, de pe porțile casei de copii. Nu mai avea nevoie să urmeze vreun institut superior de arte plastice. Ar fi fost timp pierdut.

Mai târziu, un pictor bătrân i-a lărgit ochiul de artist, învățându-l să ceară să semneze lucrările cu pseudonimul Emil Faure. “Nu pot folosi în continuare numele unei mame care m-a abandonat la orfelinat”, s-a justificat el, în cererea adresată organelor de partid.

Emil înseamnă “cel blând, cel duios”, iar la numele de Faure avea tot dreptul, fiindcă făurea ceva ce, după toate aparențele, avea să dăinuiască.

Cererea i-a fost aprobată.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească