Averea Gutmeyer (II)/ de Alain Berenboom

Câteva nopți mai târziu, după ce îmi încheiasem obișnuita mea raită prin cartier, tocmai eram gata să mă reîntorc acasă când am zărit o lumină timidă strecurându-se printre stinghiile oblonului farmaciei. Lumânare, lampă de birou, lanternă? Nom di djosse! Cineva se furișase în locuința lui Hubert.

Să mă năpustesc asupra răufăcătorilor? Fără arme, fără să am nici măcar bâta rămasă în buzunarul impermeabilului? Cel mai cuminte era să le telefonez polițailor. Când eram gata să strecor moneda în fanta aparatului, m-am răzgândit. Mai bine era să-l avertizez în primul rând pe Hubert, cu siguranță cufundat într-un vis în care născocea un nou leac șarlatanesc menit să-mi readucă somnul. Spre marea mea surpriză, ridică receptorul de la primul apel.

− A, Hubert! Ești treaz? Te-au trezit hoții?

− Hoții? zbieră el. Care hoți?

Să fi fost încă adormit?

− E lumină în laboratorul tău! Cineva încearcă să-ți jefuiască dulapul cu somnifere!

Reacția lui mă lăsă fără grai.

− Șterge-o, Michel! Vezi-ți de treburile tale!

Și poc! Trânti receptorul.

Cu aparatul în mână, șovăiam neștiind ce atitudine să adopt, când o camionetă întunecată, fără niciun semn de identificare, opri în fața casei lui. Hubert avea dreptate. Era cumva treaba mea? Curiozitatea se dovedi însă mai puternică. Nemișcat în umbra cabinei telefonice, am văzut ușa farmaciei deschizându-se, pe Hubert scoțând capul afară, apoi făcând un semn peste umăr. Două fantome scoaseră o ladă grea din laborator și o băgară, nu fără bătaie de cap, în partea din spate a vehiculului, care demară imediat. Înainte de a trage zăvorul la ușă, Hubert mai cercetă o dată piața ca să se asigure că nimeni nu îi remarcase manevrele. Apoi, liniștit, stinse luminile și urcă alăturându-se ca orice burghez micii sale familii.

În noaptea aceea, nu am mai izbutit să adorm. După ce am aruncat la gunoi medicamentele lui Hubert, mi-am preparat o cafea tare. A doua zi, l-am reîntâlnit la terasa noastră obișnuită.

− Pare să fie încă și mai obosit decât de obicei, spuse Hubert adresându-se cu ostentație lui Anne, care ridică din umeri, modul ei de a refuza orice responsabilitate.

Hubert se întoarse spre mine.

− Cine te plătește să-mi supraveghezi farmacia?

Era inutil să-i vorbesc despre hazard. Nu credea în așa ceva, după cum nu credea în existența lui Dumnezeu.

− Ce anchetă e asta, care te ține treaz toată noaptea?

Anne râse strâmb.

− «Désirs d’Orient», asta îi tulbură somnul!

− Cunoști cumva un anume Gutmeyer?

Își răsuci îndelung lingurița în ceașcă înainte să mormăie:

− Îmi pare rău, Michel. Numele ăsta nu îmi spune nimic.

Simțindu-l că șovăie, am stăruit.

− Majoritatea evreilor veniți să se stabilească în Belgia de la sfârșitul războiului încoace și-au schimbat numele, reluă el. Numele de familie cu consonanță germanică au fost flamandizate, numele complicate au fost simplificate, sunetele z, w, y au fost suprimate. Mulți au purtat un nume fals în timpul Ocupației. Alții au adoptat o nouă identitate, odată cu Eliberarea, pentru a șterge orice urmă a vieții lor precedente. Gutmeyer al tău, e cumva numele de origine, numele de împrumut, cel de dinainte de război sau noua sa identitate?

− Este numele sub care își exercita cândva profesia la Praga, unde era medic. Naziștii l-au dus în lagărul de la Terezin.

− Locul favorit de vilegiatură al intelectualilor evrei din Cehoslovacia începând din 1941…

– Potrivit spuselor fiicei, tatăl i-a murit într-un lagăr. Or, tocmai a reapărut la Bruxelles.

– La Bruxelles?

– La fel ca și tine. Ce-i de mirare?

– E o afurisit de mare diferență. După Eliberare, compatrioții mei polonezi au făcut totul pentru a evita să se reîntoarcă în țara lor, pe când cehii s-au grăbit să revină în blânda lor patrie, fiind siguri că, după oribila paranteză a războiului, viața își va relua cursul de mai înainte, fericită și lipsită de griji. Nu bănuiau că venirea comuniștilor la putere avea să dea peste cap ceea ce trecerea naziștilor lăsase intact. De când cu lovitura de la Praga, iată-i prinși în cursă ca șobolanii. Faptul că Gutmeyer ăsta al tău a izbutit să se strecoare pe sub Cortina de fier mă miră foarte mult.

– Ai să fii încă și mai surprins să afli unde anume s-a refugiat…

Am arătat cu degetul spre farmacia a cărei fațadă se zărea de cealaltă parte a pieții prin frunzișul castanilor.

– Conform pașaportului, locuiește în imobilul tău, împreună cu paralele pe care le-a recuperat-o la trecerea prin Elveția.

Văzând ce ochi mari a făcut Hubert, mi-a fost clar că nu economiile lui Gutmeyer le evacuase noaptea precedentă, într-o camionetă anonimă.

– Falsul doctor Gutmeyer cunoștea secretele celuilalt, adevăratul, numărul contului acestuia, adresa băncii din Basel. Documentele sale erau atât de bine făcute încât au reușit să-l înșele pe bancher.

Hubert avu nevoie de ceva timp să digere informațiile astea. Cât să golesc eu două pahare de gueuze grenadine3:

– Nu știu mare lucru în legătură cu evreii cehi, însă cea mai bună prietenă a soției mele vine de la Praga. Una dintre puținele persoane care a avut flerul să aleagă calea exilului. În timpul săptămânii, Lily e chelneriță într-un restaurant. Duminica, Rebecca este cea care o servește la masă.

Se întoarse spre Anne.

– Veniți amândoi la noi la prânz, duminica viitoare. O veți întâlni. Cu puțin noroc, o fi făcut poate apel cândva la serviciile doctorului Gutmeyer, cine știe?

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari