Badante pentru totdeauna (I)/ de Ingrid Beatrice Coman

Ingrid Beatrice Coman este scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă și teatru, precum și nenumărate nuvele și articole în reviste și antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenția și interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Orașul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoțindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar – Ceai la samovar), ne oferă o emoționantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societății moderne aflată pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un înger). Inspirate din istoria mai recentă a României, două cărți bilingve care sunt fiecare oglinda celeilalte: culegerea de povestiri Il villaggio senza madri  (Satul fără mămici), care dă voce „orfanilor albi”, și romanul Badante per sempre (Badante pentru totdeauna), povestea unei mame nevoite să-și lase copiii în urmă pentru a le putea oferi o viață mai bună.

„Multe s-au spus despre femeile care și-au lăsat în urmă copiii ca să-i apere de nevoi, plecând la muncă în străinătate. Badante, cum li se spune, un termen care a traversat granița și a intrat de drept în vocabularul românesc. Judecate, acuzate, puse la zid, de puține ori au avut șansa să se ridice și să se apere.

Veșnic dispuși să aruncăm prima piatră, rareori ne uităm în urmă să vedem cât de mult a durut.

Cartea aceasta nu-și pleacă urechea la sunetul sec al pietrelor. Au căzut prea multe ca să le mai numărăm. Ea încearcă doar să simtă intervalul tăcerii dintre o piatră și alta. Tăcerea aceea este o piatră nearuncată.  Și tocmai în tacerea aceea, în spațiul acela de lovitură neîntâmplată, s-a așternut pe hârtie această poveste.” (Ingrid Beatrice Coman)

Capitolul I

Numele meu este Magda. Magda, de la Magdalena. De fapt, mǎ cheamǎ și Maria, dar nimeni nu-și mai aduce aminte.

Aici oamenii mǎ strigǎ Megy. Sau, pur și simplu, badante.

Am grijǎ de bǎtrâni.

„Doar atât?“, mǎ întreabǎ lumea.

„Da, doar atât…“, rǎspund, pentru cǎ ignoranța lor e mult prea profundǎ ca sǎ o pot eu umple ajutându-mǎ de cuvinte. Chiar dacǎ ele mi-au ținut companie și m-au apǎrat, de multe ori, de urâtul lumii.

Știi, visul meu era sǎ devin scriitoare. Sǎ aștern pe hârtie poveștile lumii, ca sǎ nu se risipeascǎ, spulberate de vânturile uitǎrii.

N-a fost sǎ fie.

Un vânt înghețat m-a târât de pe calea mea și m-a aruncat, ca pe o mânǎ de oase neajutorate, pe alt drum. M-am ridicat și am pus, în continuare, un pas, și încǎ un pas, tremurat și nesigur, pânǎ când pietrele noului drum au învǎțat sǎ mǎ cunoascǎ, iar noua cǎrare mi s-a îmblânzit sub tǎlpi.

Nu am scris poveștile lumii. Dar am trǎit destul cât sǎ pot scrie povestea mea.

În ea se vor oglindi, poate, surorile mele. Femeile plǎmǎdite din lut și sânge, din praf de stele și scuipat dumnezeiesc. Cele pe care le-am întâlnit și cele pe care nu le voi cunoaște niciodatǎ. Poate cuvântul meu le va ajunge din urmǎ, oriunde s-ar afla, în oricare ungher întunecat al pǎmântului, și se va așeza, cuminte, la picioarele lor, ca un câine venit sǎ-ți lingǎ rǎnile din palmǎ.

Și atunci ele vor ști.

Vor ști cǎ totul are un sens, chiar și atunci când se neagǎ privirii noastre. Cǎ nicio viațǎ nu e inutilǎ, nici risipitǎ, nici pierdutǎ, și cǎ fiecare minut conține în el sǎmânța veșniciei. Cǎ pașii lor în lume au lǎsat urme profunde, pe care nu le va spulbera niciun vânt și nu le va șterge nicio ploaie. Și cǎ, în scobitura lǎsatǎ de piciorul lor pe pǎmânt, uneori se adunǎ apa, ca într-un cǎuș de palmǎ, și vin sǎ-și potoleascǎ setea pǎsǎrile.

Oamenii se uitǎ la mine și nu mǎ vǎd. Ochii lor urmǎresc, ca în transǎ, doar umbra propriilor gânduri și ceața deasǎ a prejudecǎților îi învǎluie ca un voal opac.

Am cincizeci de ani și timpul mi s-a depus pe suflet ca o zǎpadǎ care vine de departe. Ninge și nu se mai oprește.  Ninge și nu se topește.

Am cincizeci de ani, dar poate cinci mii, pentru cǎ, știi, uneori mi se pare cǎ simt, pe dinafarǎ și pe dinǎuntru, o oboseala anticǎ, ca un cǎlǎtor fǎrǎ nume și fǎrǎ țintǎ, care nu știe sǎ se opreascǎ și sǎ-și tragǎ sufletul.

Simt zvârcile biciului pe spatele sclavelor pǎmântului, al celor moarte cu sute de ani în urmǎ și al celor care încǎ nu s-au nǎscut.

Port aici, în tâmpla dreaptǎ, rana invizibilǎ a primei pietre și, în ureche, urletul satisfǎcut al bǎrbatului care a aruncat-o.

Inima mea s-a oprit la jumǎtatea unei bǎtǎi un numǎr infinit de ori, sub lovitura unui cuțit, a unui glonte sau a unei vorbe grele.

Dar am învǎțat sǎ plâng pe dinǎuntru și sǎ mor în tǎcere, ca sǎ nu deranjez somnul pǎmântului.

Am învǎțat cǎ piatra care te lovește nu are vinǎ și cǎ, undeva, în sufletul ascuns al lucrurilor, durerea umanǎ și durerea mineralǎ se împletesc într-un destin tainic și misterios. Lama unui cuțit nu urǎște carnea pe care o taie, iar plumbul glontelui nu vrea sǎ întrerupǎ bǎtaia unei inimi. În zgomotul șuierat al biciului, încǎ se mai aude strigǎtul animalului din a cǎrui piele a fost fǎcut și el se confundǎ și se amestecǎ cu strigǎtul ființei biciuite.

Materia nu poartǎ în sine urǎ. Un vas de lut e doar un vas de lut, fie cǎ verși în el apǎ de izvor sau zoaie otrǎvitoare. Materia, prin natura ei, tinde spre viațǎ. Doar mintea tulbure și pǎtimașǎ a oamenilor o transformǎ în instrument de moarte.

Mǎ opresc și ascult, în respectuoasǎ tǎcere, vocea tainicǎ a lucrurilor. Îmi leg sufletul de sufletul lor și îmi regǎsesc, intacte, toate amintirile în creuzetul lor.

Și atunci știu cǎ pietrele care m-au ucis ieri se vor așeza, cuminți, mâine, sub tǎlpile mele și îmi vor arǎta drumul.

Cǎ focul din praful de pușcǎ e același care, cândva, îmi va încǎlzi mâinile, într-o searǎ friguroasǎ de iarnǎ.

Cǎ lama cuțitului care m-a ucis va învǎța sǎ taie pâinea unui copil, într-o dimineațǎ pașnicǎ și blândǎ de primǎvarǎ.

Cǎ pielea biciului se va renaște în pielea mânzului cu botul umed, mirosind aerul înțepǎtor în cǎutarea sfârcului plin de lapte cald.

În amnezia noastrǎ de muritori înspǎimântați, uitǎm cu desǎvârșire pentru ce am venit pe lume și rǎtǎcim pe cǎrǎrile pǎmântului în cǎutarea unui sens.

Și, ca o Fata Morgana înșelǎtoare și impertinentǎ, sensul apare și dispare la orizont, fǎrǎ sǎ ne dea mǎcar rǎgazul sǎ-i vedem chipul.

Și eu am alergat ani în șir sǎ-i ating cel puțin poalele veșmântului, pânǎ când, într-o zi, m-am oprit și mi-am citit destinul în rǎnile din talpǎ. Și atunci am înțeles cǎ sensul se aflǎ în flacǎra aceea care arde când totul pare stins, ca o candelǎ în noapte, de veghe la cǎpǎtâiul lumii de când a cǎlcat pe pǎmânt primul om.

Lumina care tremurǎ în sufletul meu este sensul meu.

Lumina care tremurǎ în sufletul tǎu este sensul tǎu.

Împreunǎ, vom coborî în pivnițele întunecate ale sufletului omenirii, acolo unde se cuibǎrește tristețea și singurǎtatea.

A fost odatǎ ca niciodatǎ…

Și încǎ mai este.

Și va fi mereu.

Capitolul II

Aveam cincisprezece ani și fruntea plinǎ de visuri. Dictatura își pusese deja pecetea pe oameni, mutilându-le destinele și schimbându-le geografia sufletelor, dar eu încǎ mai cultivam speranța unei lumi mai bune ca o floare exoticǎ într-un pǎmânt ostil, pe care te încǎpǎțânezi sǎ o ții în viațǎ cu puținǎ apǎ și multǎ iubire, chiar dacǎ știi cǎ, într-o zi, ți se va ofili în mâini.

Construiam o lume idealǎ pe dinǎuntru, fǎcutǎ din cuvinte și credințǎ, convinsǎ, cum eram, cǎ va veni vremea când va fi posibil sǎ o reproduc și în lumea din exterior.

Tatǎl meu fusese ridicat peste noapte, cu vreo câteva zile în urmǎ, de doi oameni îmbrǎcați în negru, ca niște cavaleri ai morții, care nǎvǎliserǎ în casǎ cu inutilǎ violențǎ, de parcǎ ar fi intrat într-o bazǎ militarǎ inamicǎ, și nu în bordeiul sǎrǎcǎcios al unui învǎțǎtor de țarǎ.

„Șșt, încet, vǎ rog, cǎ treziți copiii“, i-a rugat el, strǎduindu-se, din rǎsputeri, sǎ-și adune puținele lucruri în tǎcere, cǎlcând pe vârfuri și mișcându-se cu grijǎ în întunericul casei. Se luase lumina, ca în fiecare noapte, și nu aveam decât o lampǎ cu gaz și focul timid din sobǎ care sǎ lumineze odaia. Mama tremura toatǎ și plângea sufocat, îmbrǎcatǎ într-o cǎmașǎ prea subțire pentru frigul din casǎ și vântul înghețat care îi spulbera, pe neașteptate, viața.

„Nu-ți face griji, Ana dragǎ, e cu siguranțǎ o neînțelegere. Mǎ voi întoarce repede. Ai grijǎ de copii și nu plânge, cǎ ți se amǎrǎște laptele în sân.“

I-a șters lacrimile de pe fața înspǎimântatǎ și a sǎrutat-o pe pǎr, încercând sǎ o potoleascǎ așa cum faci cu un copil pe care vrei sǎ-l trezești dintr-un vis urât.

Apoi a ieșit, în tǎcere, împins de bǎrbații care pǎreau sǎ se grǎbeascǎ, și gura hǎmesitǎ a întunericului l-a înghițit într-o clipǎ, lacomǎ și niciodatǎ sǎtulǎ.

Ningea și, pentru prima oarǎ, fulgii jucǎuși și delicați mi se pǎreau ostili, de parcǎ o mânǎ hainǎ, de undeva de sus, îi trimisese sǎ șteargǎ urmele tatei.

Mama a rǎmas în mijlocul odǎii, paralizatǎ, și dușumeaua pǎrea sǎ fi devenit nisip mișcǎtor, gata sǎ o înghitǎ dintr-un moment într-altul.

Apoi, Marinel s-a sculat și a-nceput sǎ plângǎ de foame, iar laptele din sânii prea plini, care-i umeziserǎ ușor cǎmașa pe piept, de parcǎ ar fi plâns cu sfârcurile, a trezit-o din amorțeala deznǎdejdii, trǎgând-o spre leagǎnul micuțului.

Și cred cǎ Marinel i-a bǎut cu adevǎrat lacrimile în noaptea aceea, pentru cǎ, pânǎ în ziua cea din urmǎ, i-a simțit durerea de departe și a alergat la fiecare chemare sǎ-i sarǎ în ajutor. Legǎturile dintre oameni se hrǎnesc pe cǎi misterioase și ascunse.

A doua zi dis-de-dimineațǎ, îmbrǎcatǎ și cu zâmbetul pe buze, mama ne aștepta în bucǎtǎrie cu lapte, pâine și magiun, gata sǎ ne porneascǎ pentru o nouǎ zi. Aceleași șase scaune la masǎ, doar cǎ unul dintre ele era gol și stingher, de parcǎ s-ar fi rușinat cǎ nu știe sǎ dea o explicație pentru acea absențǎ.

Cu Marinel încǎ la sân, mama ne îmbia „mâncați, cǎ se rǎcește laptele“, cu o voce pe care o simțeam frântǎ pe dinǎuntru. Avea ochii înroșiți și tulburi și, din când în când, fixa un punct în gol, o nǎlucǎ doar de ea vǎzutǎ.

„Unde-i tata?“, a întrebat întâi Alina, rotindu-și privirea limpede prin casǎ și cǎutând un rǎspuns în caietele și cǎrțile care încǎ zǎceau pe vitrinǎ, fǎrǎ nicio grabǎ sǎ intre în servieta de învǎțǎtor a tatei.

„A plecat de cu zori cu o treabǎ“, a rǎspuns în grabǎ mama, îngrǎmǎdind cuvintele unele într-altele, de teamǎ, parcǎ, sǎ nu-i scape și sǎ-i cadǎ la pǎmânt precum biluțele dintr-un șirag rupt de mǎrgele.

Alina și-a mușcat buzele fǎrǎ sǎ adauge nimic, dar i se citea pe chip cǎ nu e convinsǎ. La unsprezece ani, e greu sǎ mai spui povești copiilor.

Florin era la vârsta la care basmele încǎ mai țin cald și realitatea încǎ nu ți-a intrat cu totul în lumea magicǎ a jocurilor, cum intrǎ iarna sǎ troieneascǎ într-o odaie caldǎ când uiți ușa deschisǎ.

„Mi-a promis cǎ-mi construiește o colivie pentru vrǎbii la amiazǎ“, a spus el ușor dezamǎgit, strǎduindu-se, fǎrǎ succes, sǎ-și încheie nǎstureii de la șorțulețul de grǎdinițǎ.

Doar eu n-am întrebat nimic, limitându-mǎ la a așeza în ordine marunțișurile tatei, aliniindu-le la perete. Și mama a înțeles cǎ știam. Mi-a zâmbit, cu zâmbetul ei trist, dând ușor din cap, și, în privirea ei, am citit o rugǎciune fǎrǎ cuvinte, un strigǎt mut și o chemare fǎrǎ nume.

„Ajutǎ-mǎ…“, pǎrea sǎ spunǎ, „mi-e teamǎ cǎ mǎ voi prǎbuși. Și voi cu mine…“.

Atunci mi-am jurat mie însǎmi cǎ nu va trece nici mǎcar o singurǎ clipǎ din viața mea fǎrǎ sǎ încerc sǎ-i ușurez povara.

Am devenit, ușor, o mamǎ de rezervǎ pentru frații mei. Îi spǎlam, îi îmbrǎcam, împleteam codițele Alinei, le cǎlcam hǎinuțele, le fǎceam de mâncare, îi scoteam în curte la joacǎ, dacǎ se întâmpla ca mama, istovitǎ, sǎ cadǎ de obosealǎ, de pildǎ dupǎ o noapte la cǎpǎtâiul lui Marinel, când el se îmbolnǎvea.

I-am hrǎnit cu povești și am învǎțat sǎ îi încǎlzesc în cuvinte ca într-o pǎturǎ caldǎ. Seara, la culcare, îi gǎseam pe toți așteptându-mǎ în pat la mine, cu ochii mǎriți de uimire și gurile cǎscate, gata sǎ guste dintr-un basm ca dintr-o pâine caldǎ.

Și poveștile mele nu se istoveau niciodatǎ, izvorul lor pǎrea sǎ vinǎ de departe, ca o apǎ dulce și tǎmǎduitoare.

Le-am ținut cald prin cuvintele mele.

Dar, mai ales, i-am ținut la adǎpost cu iubirea mea.

Acestea erau, de fapt, vorbele mele: iubire tǎlmǎcitǎ.

Învǎțam deja sǎ am grijǎ de ceilalți.

Fǎrǎ sǎ știu, devenisem, pe nesimțite, badante.

Fragment din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Rediviva