Banalitatea emfatica

Este un caz de ornamentare excesiva, ineficienta din punct de vedere literar, intrucat nu produce nici o emotie.

Pe coperta cartii de versuri a lui Ioan Hada, Pelerinaj la ruinele unor vechi iubiri (Baia Mare, Ed. Fundatiei Culturale Zestrea, 2005), este reprodusa fotografia unei splendide femei goale. Facem o greseala daca ne straduim sa ne desprindem privirea de aceasta imagine si incepem sa citim cartea. Din al noualea cer al frumusetii (corpului feminin) cadem direct, cu un baldabac specific, in mlastina banalitatii emfatice:

“Sunt asemenea/ Unui fluture de noapte/ Atras de tine/ Ca de-o lumina”.

Chestia cu fluturele atras de lumina au mai folosit-o zeci de poeti, ca si fluturii insisi, in literatura lor. In plus, gasim aceasta imagine si in titlul unei piese a lui Paul Everac (care are insa in vedere, ce e drept, atractia pe care o exercita Occidentul asupra romanilor).

Ioan Hada confunda poezia cu o cosmetizare a realitatii. In cartea sa totul are puritatea lacrimii si sfintenia icoanelor:

“- lui Nichita// Versul tau/ O lacrima/ Ce sangereaza”;

“Poezia,/ Spovedania/ Unei icoane/ Care plange”;

“Printre vise/ Acoperite de zapada/ Soldatul lustruind arma/ Cu lacrimi dintr-o amintire” etc.

Iubita este idealizata in aceeasi maniera naiva. Drept ofrande, i se aduc metafore peste metafore, care ii ascund chipul. Este un caz de ornamentare excesiva, ineficienta din punct de vedere literar, intrucat nu produce nici o emotie:

“Surasul tau/ Curcubeu sculptat in roua/ Ce ma atrage/ precum un altar/ Format/ Din soapte de iubire”.

Cu alte cuvinte surasul iubitei este ca un curcubeu, care la randul lui este ca o sculptura in roua, care la randul ei seamana cu un altar, care la randul lui pare alcatuit din soapte de iubire…

Nu exista de fapt nici o idee, ci doar o beatitudine lingvistica, generatoare de metafore (conventionale) in serie.

Dincolo de acest decorativism baroc troneaza platitudinea, fapt evidentiat si de aforismele din volum, cu (aproape) nimic mai originale decat a??cugetarile” intrerupte de sughituri ale celor ametiti de bautura:

“Nu cred ca cineva isi poate cladi fericirea pe sufletul unei femei, intrucat sufletul unei femei este terenul cel mai alunecos din lume.”;

“Casnicia este un rau necesar.”;

“Doar prostul are numai certitudini.”

“Niciodata prostul nu se indoieste de cunostintele sale.” etc.

Foarte rar adie in carte si putina poezie (“Un cantec sfios/ De greier/ Iti urca pe glezne.”). Nu se stie de ce un grup compact de comentatori (Al. Cistelecan, Leon Baconsky, Ion Muresan, Cristian Fulas) s-a mobilizat pentru a ridica in slavi (dupa cum reiese din citatele reproduse in ultimele pagini) scrisul lui Ioan Hada.