Băncile, înainte și după criză

România se trezise dintr-o dată cu valuri de valută în bănci. Prin anii 2003-2004. Iar românii s-au repezit să se împrumute. Creditul de consum o luase la goană. La fel, creditul pentru locuințe.

Banii ne-au fost de folos. Economia a luat avânt. PIB-ul a crescut ani la rând. Inflația a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte țări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în țară. Să nu uităm că, înainte ca fluxul de bani să năvălească în bănci și din bănci către populație, în prea puține cazuri o familie de la noi avea posibilitatea să adune ban lângă ban pentru a-și ridica o casă. Creditul ipotecar a simplificat lucrurile. Prin extinderea creditării, România s-a ales și cu un eficient stimulent pentru o muncă performantă. Familia intra în propria-i casă, ipotecată însă în favoarea băncii. Iată motivul ce o făcea să tragă cu dinții, muncind și câștigând bani, pentru a-și putea plăti casa. Din această competiție pentru existență, desfășurată pe scară mare, a câștigat familia și a câștigat societatea.

Dar dincolo de fața luminoasă am văzut și o față întunecată. Grosul populației a continuat și atunci să trăiască din veniturile curente, foarte mici în cazul celor mai multe familii, din care erau nevoite să-și procure mâncare, să plătească întreținere, să-și cumpere haine. Dacă vreo câteva milioane de români – fapt deloc neglijabil – și-au procurat bunuri și servicii de pe piață plătind combinat, din venituri proprii și din credite, mult mai multe milioane de români n-au avut această șansă.

E rău totuși că populația, măcar în parte, și-a putut îmbunătăți astfel condiția de viață? Pare că o astfel de întrebare nu poate să aibă decât un singur răspuns: e chiar foarte bine. A fost însă și o parte rea: efectul pervers. Căci pe piața internă cererea de consum a surclasat oferta de bunuri și servicii. Așa ne-am trezit noi cu o explozie dramatică a deficitului contului extern. Și spun dramatică pentru că ajunseserăm să consumăm mult mai mult decât produceam în țară.

Criza a indus restrângerea drastică a fluxurilor valutare externe, fapt ce a făcut ca băncile românești cu capital străin să nu se mai bazeze pe finanțarea de la băncile-mamă în politica lor de creditare. Ele se văd nevoite, acum, să-și întoarcă fața către economisirea internă. În aceste împrejurări, băncile n-au încotro și se întorc la o judecată rațională. Prima concluzie: criza financiară le-a adus în fața unor limite reale, fapt ce impune restricții majore în privința creditului valutar. La ce concluzie trebuie să ajungă însă populația? E limpede, România se află astăzi în fața a două mari sfidări: în timp ce resursele băncilor sunt limitate, dorințele și visurile românilor privind creditele, mai ales creditele imobiliare, sunt nelimitate. La răscrucea acestor două stări, ritmurile creșterii creditării au încetinit, dar nu s-au oprit. Nu mai sunt însă anii 2000-2008, când oamenii s-au repezit să ia credite, iar băncile s-au dovedit generoase. Atunci, pe piața creditelor fusese pus în funcțiune un orologiu mult prea grăbit.

Și iată, un vechi dicton ce este mai actual astăzi decât acum un secol, când a fost pus în circulație, sună aparent ciudat: “Bancherul îți dă umbrela când e soare și ți-o ia când plouă”. E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine țintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, în relațiile cu băncile, oricare ar fi clientul, o țară, o companie sau o familie, creditele se reduc drastic când vremea e urâtă. Și e clar că, acum, criza financiară a tulburat vremea. Soarele e ascuns în nori. Așa că și băncile românești, cu capital românesc ori cu capital străin, în politica de creditare au pus în funcțiune un orologiu nou, care se grăbește încet.

Mai întâi, e nevoie ca băncile să aibă ce să împrumute. Să fie finanțate, pentru ca mai departe să poată finanța. Apoi, să nu-și piardă banii acordând credite unor persoane care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Și, în egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea să-și piardă sursa de venit. Pentru că nimeni, astăzi, nu poate face abstracție de riscul ce planează asupra sistemului bancar: nerambursarea creditului.