Bariera de jad

Sunt mai mandru de muzeele mici, mijlocii si celebre in care am ajuns, decat de cartile grele, groase si monumentale pe care le-am biruit. Cunoasterea unui muzeu e neindoielnic o izbanda.

Nu-i destul insa sa pasesti intr-un muzeu. Trebuie sa paseasca si el in tine. Totusi, de muzeul care ar fi trebuit sa constituie cea mai frumoasa reusita a luptei mele cu inaccesibilul n-am pomenit niciodata.

Pentru ca a fost si cel mai drastic esec. Zicala “a intrat bou si a iesit vaca” exprima, in ciuda aparentei sale incompatibilitati la tema, esentialul excursiei mele in Muzeul Imperial din Pekin, din anul 1970.

Daca nu era deloc usor sa razbesti pana in China anilor ’70, in plina “revolutie culturala”, era si mai greu sa calci pragul fabulosului muzeu de arta veche. Conjunctura merita povestita.

Uniunea Ziaristilor din China, alertata de informatia ca o delegatie restransa de confrati din Romania ar dori sa vada, intre doua avioane de pe ruta Phenian-Bucuresti, Pekinul, a marcat situatia cu un foarte consistent pachet de cadouri artistice: muzee, opera, Cetatea Interzisa, Marele Zid, o vizita cu caracter profesional pe o straduta cu gravori si desenatori.

Multi straini nu apucau sa umble in cateva saptamani cat am cutreierat noi, cei trei gazetari “frati din Romania”, in numai cateva zile.

Chinezii, care altfel faceau din protocol o chestiune mai aproape de ritual decat de program, si-au calcat pe inima si au scos din orarul zilei frecventele “intalniri tovarasesti” si “convorbiri festive” cu care-i chinuiau indeobste pe oaspeti.

Profitand de aceasta stranie abatere de la ritualul de dopaj ideologic, am plusat rugand gazdele sa facem, in masura in care era posibil, un popas de trei-patru ceasuri la muzeul cel mai bogat, dar si cel mai putin abordabil dintr-o China unde prin instruire se intelegea orice altceva decat pictura, muzica sau literatura.

Ca sa fie si mai clar contextul in care am venit cu excentrica mea cerere, trebuie sa spun ca, in compactul program de gimnastici pur artistice, ziaristii locali n-au pierdut ocazia sa ne serveasca si un “proces cultural”.

Un simulacru judiciar, in care o politehnista de 20 de ani conducea un pluton de asesori populari ce condamna la moarte, in mare graba, niste amarati, niste muncitori care meritau sa fie executati intrucat furasera cateva kile de orez.

In salile aproape pustii ale fabulosului muzeu de arta clasica, mi-am dat pe loc seama ca-mi lipsesc complet atat sensibilitatile, cat si mijloacele intelectuale pentru a pricepe de ce lucrurile care mi se infatisau ochilor erau arta.

Nu reuseam sa fac deosebirea intre maiestrie si minutie, intre talent si traditie, intre inspiratie si metoda, intre veridic si imaginat. Practic, toate unitatile europene de masura a calitatii si a valorii imi erau interzise.

Am vazut vitrine, nesfarsite siruri de vitrine, pline cu figurine de jad si o multime de pietre colorate semipretioase si pretioase gigantice, in care mesteri anonimi cioplisera de toate: forfota umana, desfasurari de peisaje, zoologii fantastice…

Singurul fapt care mi se impunea era ca aici conta cantitatea. Ca intr-un muzeu de tip Guinness, in care puteai citi cea mai lata poezie din lume, cea mai parfumata simfonie, cea mai solubila sculptura, cea mai groasa pictura, cea mai transparenta fresca.

Nu tin minte nimic, pentru ca gaseam totul impropriu, in alta zona a intelegerii decat aceea in care fusesem educat.

In comparatie cu distanta enorma dintre absolutul artistic european si cel asiatic, distanta propriu-zisa dintre Europa si China nu era decat o azvarlitura de bat.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar