Bere și literatură in cafenelele Bucureștilor

Au fost invocate celebrele cafenele pariziene unde s-a băut și s-a născut o artă care a făcut praf secolul XX, s-a pus pe tapet militantismul poeților ruși care scriau și recitau in și pentru plebea cârciumilor și, după volte, popasuri de reincărcare a bateriilor artistice, s-a produs asaltul final: există și la noi o viață artistică in cârciumi. Sunt cluburi care au o lungă tradiție, cum este Club A (foto 2). Aici, atmosfera tipic studențească a făcut casă bună cu arta neoficială in vremea comunismului, racordând publicul românesc la ceea ce se petrecea in intreaga lume, mai ales in domeniul muzicii, dar oferind și spațiu de manifestare pentru arta românească, a tinerilor in special, neagreată sau chiar intersiză de cenzura vremurilor. Lăptăria lui Enache și terasa La Motoare (foto 1) au ținut o vreme loc de club monden al tinerilor și adolescenților, monden și boem, cu proiecții de filme, cu puneri in scenă a unor piese in viziuni regizorale adesea extravagante, dar și cu decernarea Premiilor ASPRO (cât a fost vie această asociație) și cu lansări de carte. Mi-aduc aminte că aici și-a lansat Gheorghe Crăciun “Pupa russa”, iar atmosfera i-a plăcut foarte tare lui Mircea Horia Simionescu. Terasa devenea in timpul Târgului de Carte Bookfest un centru al lumii literare românești și principala preocupare era să te saluți cu oameni pe care nu-i mai văzuseși de un car de ani. Să te saluți, să te imbrățișezi și să te așezi la o bere cât dădeai sau primeai o carte. Pe Calea Victoriei, funcționează Green Hours (foto 3), diminețile ca loc pentru mulții liceeni ce mai trag câte-un chiul, serile pentru amatorii de jazz, manifestări pluriart, multiart, mai tradiționalist spus diverse experimente din care cândva poate ieși ceva viabil sau poate nu! Despre Serile de Poezie și Muzică de la Cafeneaua Muzeului Național al Literaturii Române am scris de nenumărate ori. Publicul se adună și se răsfiră in funcție de vreme, pentru că spațiul de la subsol este concurat când dă mugurele primăverii de terasă, iar intre plăcuta leneveală indusă de căldura zilelor de primăvară-vară și curiozitatea cărturărească, adesea gândul și trupul inclină spre cea dintâi. Mai nou, in apropiere de terasa Muzeului, s-a ițit concurența, la 133 apărând joia “Boema 33” cu de toate: recitări, muzică, vernisaje de expoziții. E abia la inceput, nu am fost la nicio seară de-asta cap-coadă ca să imi pot da cu părerea, m-am nimerit intr-una dintre seri prin zonă și am fost solicitat să zic câteva cuvinte despre Ioan Flora. Mi-ar fi plăcut poate să aud poezia lui Mircea Bârsilă intr-un astfel de spațiu și să percep receptarea ei. In fine, la Club Control și-a așezat punctul de comandă Ion Bogdan Lefter, pe care l-aș fi putut bănui de multe, dar nu de apetență pentru lumea cafenelelor și cârciumilor. Aici, miercurea, au loc intâlnirile Cafenelei Critice (foto 4). Sunt seri tematice, ca să le zic așa, ce se desfășoară de ani buni, invitații fiind de ștaif. Club Control este un bar care pe vremuri se chema parcă Mozaic, cu numeroase spații. Intr-unul dintre ele, Ion Bogdan Lefter, invitații și publicul dezbat, se pronunță asupra unor teme incitante. Am fost invitat alături de Ioan Groșan și Cristian Teodorescu spre a vorbi despre ultimele noastre apariții romanești, dar și despre destinul, implinirile, eșecurile, persistența, viabilitatea generației optzeci. Pentru noi, cei trei autori, intâlnirea a căpătat și o brumă de nostalgie, de rememorări ale anilor tinereții săvârșiți prin cenacluri, pe la reviste studențești sau prin alte cârciumi, adică prin acele cârciumi unde se croiau noi curente literare, se nășteau subiecte de cărți și grăbeam timpul să treacă in ideea că vom prinde și timpul nostru cândva! Amfitrionul nu lasă niciun moment ca discuțiile să se ducă prea mult in anecdotic, vocația profesorală, pedagogică a conferențiarului Lefter readucând mereu vorbitorii la “cestiune”. Intrebările au fost profesionale, iar răspunsurile ar fi cerut cercetări, analize și spații cât pentru o lucrare de doctorat, fiecare! Magda Cârneci, recent venită de la Paris, voia să reintre in spațiul literaturii române punând intrebări care vizau o panoramare a temelor și a numelor nou apărute, Simona Popescu ne-a chestionat despre proza tinerilor, I.B. Lefter ne-a cerut să ne analizăm propriile cărți și să răspundem la o intrebare grea cât un manual: ce credem noi că unește cele trei romane, in cadrul generației optzeci, romane atât de diferite in subiecte și construcție. In cârciumi, se și bea, pentru că d-aia se cheamă cârciumi, dar se și citește, se discută aplicat, sunt dispute și controverse care nu sfârșesc neapărat prin tabere antagonice ori chiar dușmănoase. Ce e bine in această modă a lecturilor, dezbaterilor in cafenele sau localuri? E bine că literatura, autorii ei caută noi spații de exprimare, că se duc câtre public nemaiașteptându-l in librării, biblioteci și case de cultură. Ce e, deocamdată, rău? Că cel mai adesea publicul e format tot din scriitori. Am uneori senzația că publicul celălalt, consumator prin locurile unde se desfășoară astfel de manifestări, se uită egal, neintrigat, necurios, nerevoltat, spunându-și: asta e: noi cu berea, voi – cu poezia. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.