Berlin 1961 (III)/ de Fred Kempe

A trecut jumătate de secol de la înălțarea Zidului Berlinului, lucru care s-a întâmplat aproximativ pe la mijlocul primului an al administrației Kennedy, însă abia acum știm că beneficiem de o distanțare suficientă și de acces la notații personale, relatări verbale și documente recent desecretizate din arhivele americane, germane și rusești pentru a putea prezenta cu mai multă certitudine povestea referitoare la forțele care au modelat evenimentele istorice din 1961. La fel ca mai toate dramele epice, această poveste se poate prezenta cel mai bine în funcție de timp (trecerea unui an calendaristic), de loc (Berlinul și capitalele lumii care i-au dat contur destinului său) și de oamenii care au fost implicați.

Puține relații dintre doi lideri importanți ai vremii lor au fost afectate din punct de vedere psihologic precum cele dintre John F. Kennedy și Nikita Hrușciov, personajele principale ale acestei drame, care contrastau flagrant și aveau ambiții care se băteau cap în cap.

Kennedy apărea pe scena mondială în ianuarie 1961, după ce câștigase cele mai strânse alegeri din SUA din 1916 până atunci, propunând un program ce-și propunea „repunerea Americii în mișcare”, după două mandate ale republicanului Dwight D. Eisenhower, pe care Kennedy îl acuzase că le permisese comuniștilor sovietici să câștige nu doar avantaje economice, ci și militare. Kennedy era cel mai tânăr președinte din istoria Americii, fiul de patruzeci și trei de ani al unei familii privilegiate, crescut de un tată multimilionar cu o ambiție nemăsurată, al cărui fiu preferat murise luptând în război. Deși atrăgător, înzestrat cu farmec personal și un orator sclipitor, noul președinte prezenta suferințe medicale începând cu insuficiență suprarenală provocată de boala Addison și terminând cu dureri de spate, câteodată înfiorătoare, care erau exacerbate de răni căpătate în război. Cu toate că în aparență era încrezător în sine, el se va arăta strivit de nesiguranță în ceea ce privea modalitatea de a trata mai bine cu sovieticii. Era hotărât să se arate un președinte mare, de calibrul lui Abraham Lincoln și Franklin Delano Roosevelt, însă îl îngrijora faptul că aceștia își găsiseră locul în istorie doar prin războaie. În anii ’60, el știa că asta însemna doar un dezastru nuclear.

Primul an de mandat al unui președinte american poate fi deseori presărat de primejdii, chiar dacă ocupantul postului ar fi mai experimentat decât Kennedy, întrucât poverile unei lumi periculoase sunt transferate de la o administrație la următoarea. Iar în primele cinci luni de mandat, Kennedy va suferi câteva lovituri de care s-a făcut chiar el răspunzător, începând cu gestionarea greșită a invaziei din Golful Porcilor și până la întâlnirea la vârf de la Viena, unde, potrivit propriilor sale declarații, Hrușciov îl manipulase și îl brutalizase. Cu toate acestea, în ceea ce îl privea, nicăieri nu existau interese mai mari decât în Berlin, scena principală a competiției dintre americani și sovietici.

În ceea ce privea temperamentul și educația, Hrușciov era diametral opus lui Kennedy. În vârstă de șaizeci și șapte de ani, nepotul unui șerb, și fiul unui miner, liderul sovietic era impulsiv în vreme ce Kennedy era nehotărât; și bombastic, spre deosebire de Kennedy, care dovedea măsură în toate. Dispoziția lui Hrușciov alterna între nesiguranța adânc înstăpânită a unui om care știa că fusese analfabet până spre vârsta de douăzeci de ani  și încrederea semeață a cuiva care ajunsese până într-o funcție importantă în ciuda tuturor dificultăților, oricât ar fi fost ele de mari, în vreme ce rivalii săi se stingeau treptat, deveneau victime ale epurărilor ori erau pur și simplu uciși. Complice la crimele mentorului său Iosif Visarionovici Stalin și dezicându-se de el după moartea acestuia, în 1961, Hrușciov oscila între dorința instinctivă de a face reformă și aceea de a stabili relații mai bune cu Occidentul pe de o parte și obișnuința de a se dovedi autoritar și de a se confrunta cu cineva pe de alta. Nutrea convingerea că putea promova cel mai bine interesele sovietice prin coexistență pașnică și concurență cu Occidentul dar, în același timp, asupra lui se exercitau presiuni crescânde pentru a face ca încordarea în relațiile cu cu Washingtonul să crească și să folosească orice metode care să ducă la stoparea scurgerea de refugiați, care amenința să declanșeze implozia Germaniei de Est.

În perioada de constituire a Germaniei de Est, între 1949 și 1961, unul din cinci locuitori – adică 2,8 milioane de oameni – părăsise țara în calitate de refugiat. Numărul acestora se ridica la 4 milioane de persoane dacă se ținea seama și de cei care fugiseră din zona ocupată de sovietici între 1945 și 1949. Exodul acela golea țara de oamenii cei mai talentați și motivați.

Pe de altă parte, începând cu anul 1961, Hrușciov se afla într-o cursă contra cronometru. Avea de înfruntat un Congres  al Partidului Comunist în luna octombrie a acelui an, și bineînțeles că avea motive să se teamă că inamicii lui îl vor debarca dacă până la Congres nu reușea să rezolve problema Berlinului. Când, în cursul întâlnirii la vârf de la Viena, Hrușciov i-a spus lui Kennedy că Berlinul era „cel mai periculos loc de pe pământ”, el voia de fapt să spună că acela era locul care putea să declanșeze cel mai lesne un conflict nuclear între cele două superputeri. În afară de asta, Hrușciov știa că dacă nu rezolva în mod favorabil problema Berlinului, rivalii lui îl vor distruge.

Competiția dintre principalii actori germani, care îi susțineau pe Hrușciov și Kennedy era la fel de acerbă, reprezentând un conflict asimetric între Walter Ulbricht, conducătorul Germaniei răsăritene și țara lui, de șaptesprezece milioane, tot mai săracă, și Cancelarul vest-german Konrad Adenauer și țara sa în plin avânt economic, unde trăiau șaizeci de milioane de oameni.

Pentru Ulbricht, acel an va fi de o importanță existențială chiar mai mare decât pentru Kennedy sau Hrușciov. Așa-zisa Republică Democrată Germană, așa cum era cunoscută Germania de Est în mod oficial, reprezenta opera vieții lui, iar la vârsta de șaizeci și șapte de ani, el știa că, în absența unor măsuri radicale, ea se îndrepta spre o prăbușire economică și politică. Cu cât primejdia era mai mare, cu atât mai hotărât plănuia să împiedice acest lucru. Puterea de convingere a lui Ulbricht la Moscova creștea aproape în proporție directă cu instabilitatea pe care o traversa țara lui, din cauza temerilor Kremlinului că prăbușirea Germaniei de Est va provoca efecte serioase în întregul imperiu sovietic.

Peste graniță, în Germania Occidentală, primul și singurul cancelar, Konrad Adenauer, la vârsta de optzeci și cinci de ani și după trei mandate, purta război împotriva propriei dispariții și a adversarului său politic, Willy Brandt, care avea funcția de primar al Berlinului Occidental. Partidul Social Democrat al lui Brandt reprezenta pentru Adenauer primejdia inacceptabilă ca stânga să preia puterea după alegerile ce urmau să se desfășoare în septembrie. Cu toate acestea, Adenauer îl socotea pe Kennedy drept cea mai mare amenințare la adresa dorinței lui de a crea o Germanie occidentală liberă și democratică.

În 1961, Adenauer părea să ocupe un loc important în istorie datorită renașterii, precum pasărea Phoenix, a Germaniei Occidentale din ruinele celui de-al treilea Reich. Cu toate acestea, Kennedy îl socotea drept o forță pe ducă, pe care predecesorii lui americani se bizuiseră prea mult în dauna unor relații mai apropiate cu Moscova. La rândul lui, Adenauer se temea că  lui Kennedy îi lipseau caracterul și tăria de a-i înfrunta cu pieptul sus pe sovietici în cursul unui an pe care îl socotea decisiv.

Povestea Berlinului în 1961 este prezentată în trei părți.

Partea I, „Actorii”, îi prezintă pe cei patru protagoniști: Hrușciov, Kennedy, Ulbricht și Adenauer, care sunt legați în acel an de Berlin și de rolul principal pe care îl joacă orașul în ceea ce privește ambițiile și temerile lor. Capitolele de început surprind motivațiile lor contradictorii și evenimentele care au pregătit terenul pentru drama ce avea să se petreacă. După ce petrece prima noapte în Dormitorul Lincoln, când se trezește a doua zi dimineață, Kennedy află că Hrușciov a eliberat fără negocieri piloții capturați ai unui avion-spion american, iar după acest moment, scenariul este influențat de manevrele făcute de cei doi lideri și de lipsa de comunicare dintre ei. În tot acest timp, Ulbricht acționează din culise pentru a-l obliga pe Hrușciov să ajungă la o confruntare în Berlin, iar Adenauer trece prin viață cu un nou președinte american în care nu are încredere.

În partea a doua, „Semne de furtună”, Kennedy este ezitant după efortul ratat de Statele Unite de a-l răsturna pe Fidel Castro la Golful Porcilor și vede o posibilitate de a-și salva poziția politică externă, acum periclitată, printr-o escaladare a înarmării și o întâlnire la vârf cu Hrușciov. Volumul mult sporit al exodului de refugiați din Germania răsăriteană ascute criza pentru Ulbricht, care își intensifică planurile de a închide frontiera Berlinului. Mereu schimbător, Hrușciov se transformă, trecând de la o atitudine curtenitoare la una de subminare a lui Kennedy la întâlnirea la vârf de la Viena, unde formulează un nou ultimatum amenințător privind Berlinul și își exprimă în derâdere înțelegerea față de slăbiciunea demonstrată a adversarului său. Kennedy este descurajat de prestația slabă de care a dat dovadă și devine tot mai preocupat de găsirea unor căi de a se asigura că Hrușciov nu va primejdui lumea prin faptul că a apreciat greșit hotărârea americanilor.

„Confruntarea”, partea a treia și finală a cărții, documentează și descrie agitația sterilă a Washington-ului și deciziile luate la Moscova, ceea ce a condus la stupefianta operațiune de închidere a graniței în noaptea de 13 august și la urmările sale dramatice. În particular, Kennedy s-a simțit ușurat aflând de acțiunea sovieticilor și a sperat că aceștia vor deveni parteneri mai accesibili după rezolvarea chestiunii refugiaților est-germani. Zeci de berlinezi întreprind încercări disperate de  a evada, unii dintre ei sfârșind tragic. Pe plan internațional, criza se intensifică după ce Washington-ul dezbate modalitatea în care ar putea declanșa și câștiga un război nuclear, Moscova își plasează tancurile pe poziții, iar întreaga lume își ține respirația – așa cum se va întâmpla din nou un an mai târziu, când valurile stârnite de evenimentele din 1961 de la Berlin vor declanșa Criza cubaneză a rachetelor nucleare.

Pe parcursul narațiunii sunt presărate vignete ale berlinezilor, care sunt purtați de colo-colo de rolul jucat de ei în mod involuntar într-un moment decisiv din istoria Războiului Rece: supraviețuitoarea unor multiple violuri comise de soldați sovietici, care încearcă să-și spună povestea către un popor care vrea doar să facă totul uitat; fermierul care, opunându-se colectivizării, se trezește în închisoare; inginera a cărei fugă în occident sfârșește cu victoria ei în concursul pentru titlul de Miss Univers; soldatul est-german care face un salt spre libertate peste colaci de sârmă ghimpată și care, aruncând la pământ pușca în timp ce zboară, devine imaginea emblematică a eliberării, și croitorul care este mitraliat în timp ce încearcă să înoate pentru a-și câștiga libertatea, prima victimă a ordinelor date de est-germani către soldații săi de a trage pentru a-i ucide pe cei care voiau să evadeze.

La începutul anului 1961 era de neconceput ca un sistem politic să înalțe un zid pentru a-și îngrădi supușii, după cum a fost la fel de neconceput ca aceeași barieră să se năruie aproape peste noapte, douăzeci și opt de ani mai târziu.

Doar întorcându-ne la anul care a dat naștere Zidului Berlinului și reanalizând forțele și oamenii care sunt legați de acest eveniment vom putea înțelege în mod corespunzător ce s-a întâmplat, pentru ca apoi să încercăm a răspunde la câteva dintre marile întrebări ale istoriei.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Litera