Berlinul meu e un monolog / de Nora Iuga

Nora Iuga s-a născut la București. A absolvit Facultatea de Filologie, secția Germanistică. Scriitoare liber-profesionistă și traducătoare. Volume de poezii, printre care: Vina nu e a mea, Opinii despre durere, Inima ca un pumn de boxeur, Piața cerului, Dactilografa de noapte, Fetița cu o mie de riduri. Romane, printre care: Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tînărul, Lebăda cu două intrări. A tradus din limba germană, printre altele: Toba de tinichea de Günter Grass, Animalul inimii, Vulpea era încă de pe atunci vînătorul, În coc locuiește o damă de Herta Müller, Pianista de Elfriede Jelinek. Cărți apărute în străinătate: Sexagenara și tînărul, Săpunul lui Leopold Bloom, Inima ca un pumn de boxeur, Autobuzul cu cocoșați și Capricii periculoase (Antologie). Premiul ,,Friedrich Gundolf” acordat de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung; cinci premii ale Uniunii Scriitorilor în anii 1981, 1994, 1998, 2001, 2006 și numeroase alte premii ale unor orașe și reviste din țară.

Jurnalul berlinez, Berlinul meu e un monolog – cu cele două părți ale sale, Fasanenstrasse 23 și Stuttgarterplatz 22, scrise la un interval de zece ani – surprinde personalitatea unui oraș benefic și malefic totodată, care te seduce și te sperie deopotrivă, fixează imaginea unui organ viu care respiră, pulsează, celulele lui reproducându-se vertiginos ca pe lamela unui microscop planetar. Dar aceasta nu este, pur și simplu, o carte despre fabulosul oraș a două lumi, ci o carte despre Berlinul unic și irepetabil al fascinantei și seducătoarei scriitoare Nora Iuga, al cărei monolog stă sub semnul unei replici memorabile: “Berlinul sunt eu”.

“Cel mai grozav scriu în cap, mergând pe străzi, așa am scris prima parte a jurnalului, pe bănci, în parcuri, în cimitire, în trenuri, în bistrouri. Ultima parte am scris-o mai mult în casă, la birou; soarele era tot mai palid și mai stins. Vara și toamna mai sunt mese pe trotuar, atunci mori să auzi ce vorbesc oamenii, să vezi cum se privesc, dacă se iau de mână, dacă își scot pantoful să-și mângâie câinele cu talpa goală. Acum vara și toamna se grăbesc să plece cât mai devreme acasă și Berlinul se arată tot mai șters, de fapt el nici nu există decât în oglinda mea, adică în chipul meu, în aerul meu, în mâna mea care scrie. Berlinul ăsta nu mai e decât o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga (în slava veche numele ăsta ar putea fi tălmăcit prin Nord-Sud, paradoxul perfect, în care s-ar putea întâlni polul frigului cu cel al căldurii). De aceea nu e vina mea dacă uneori Berlinul ăsta e o biată umbrelă, împrumutată de la un hotel de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care Nora Iuga o uită în S-Bahn, dar nu-și face griji, fiindcă mâine o va găsi, cu siguranță, la depozitul de obiecte uitate.” Nora Iuga

Mă aflu în avion spre Buenos Aires. De câte ori aud semnalul ăla ca o chemare la ordine, un sunet, culmea, deloc alarmant, dimpotrivă, liniștitor, ca o invi­tație la reculegere – seamănă cu dangătul subțire din vechile mănăstiri catolice – nu l-aș auzi, dacă noua mea prietenă și călăuză, Katharina, nu mi-ar spune să-mi pun centura de siguranță ca vin “turbulencias” sau, și mai rău, să străbatem un front atmosferic în plină furtună. Zburăm de două ore deasupra oceanului și mai avem patru, până vom vedea marea deltă a lui Rio de la Plata… și dacă am zbura mai la sud, am ajunge în Patagonia, la capătul Pământului, unde-i Țara de foc, unde aleargă în neștire caii sălbateci, pe care i-am iubit de când mă știu și acei gauchos din filmele adolescenței mele. Mâinile îmi tremură, nu reușesc să-mi închid catarama – sinceră să fiu, nici nu știu la ce mi-ar folosi – și avionul începe să se clatine ca barca pe valuri, ca la primul vals, ca la prima țigară. Închid ochii. Aștept. Mâna Katharinei pe mâna mea.

În microbuzul în care ne însoțește Luciana- o tânără argentiniană cu ochi alungiți ca doi pești din picturile rupestre – la hotelul PANAMERICANO, începem să ne dăm pe rând jos hainele de pe noi – parcă’s Baba Dochia, râd pentru mine, ei n-au de unde să știe – întâi poncho-ul negru, geaca de ploaie “Puma”. Pe urmă vesta neagră de lână, șalul de mătase grena… ramân în pulovărul, cumpărat cu două săptămâni în urmă de la “Arcade”, pe Wilmersdorfer. Îmi ri­dic mânecile până la cot. Așa spunea Catinca Ralea în 1950 – eram studente amândouă în anul II, la Filologie -, când abia se întorsese de la New York, unde era ambasador Profesorul Ralea, că se purta acolo; avea ciorapi de nylon și balerini negri de lac. De unde până unde acum, aici, în râul ăsta de lumini roșii curgând compact pe imensul bulevard Carlo Pellegrini, Catinca Ralea și dragostea ei nefericită cu Valentin Lipatti, fratele lui Dinu – o epocă destul de confuză când te uiți la ea ca pe hartă – și acolo, în dreapta, stradela îngustă între două clădiri gri de sfârșit de secol 19, parcă o cotim pe Edgar Quinet. Abia intraseră rușii în România, încă mai “confiscau” ceasuri de mână pe Calea Victoriei și eu eram colegă de an cu progeniturile unor nume răsunătoare din marea burghezie ca această Catinca Ralea, ca Dina Burghele, ca Mona Giurăscu, ca Elvira Levantinopol, grecoaica aia superbă, care după doi ani a fost eliminată din facultate fiindcă fusese amanta profesorului nostru de filologie care nu reușea să ne facă să înțelegem ce-i aia un fonem și pe deasupra mai era și un carierist odios, adept fervent al guvernului de largă concentrare democratică, tânărul conferențiar Coteanu, venit de la studii din străinătate. Nu-mi pot explica cum de erau tolerați în vânătoarea aia după intelectuali, patronată de Petru Groza; l-ar fi împușcat oricând pe regele Mihai și declara cu emfază că nu e membru de partid. Căldura din microbuz e sufocantă, cerul, atât cât se vede pe geam, e complet acoperit, nici o stea, caut semne de încurajare, Katharina vorbește cu Ingrid, o austriacă blondă, responsabilă cu partea muzicală a turneului DAAD la Buenos Aires; e greu să încerci să faci literatură cu întâmplări instituționalizate… iar râd în mine. Uite, ditamai stâlpu’ în fața noastră. “Obeliscul !”, exclamă Katharina, cu harta orașului cât o față de masă, acoperindu-i genunchii. “Nu se compară cu ăla din Place de la Concorde din Paris”, fac eu pe nebuna. Mă uit la teatrul Colon de pe trotuarul din dreapta, cu tencuiala spuzită de culoarea scorțișoarei ca pielea unui bătrân indian. Are pe fronton un basorelief cu scene eroice – victorii, triumfuri – nu disting, e acoperit pe sferturi cu pânze negre – mi se face frică. Lumea e peste tot la fel.

Katharina și Ingrid sunt tot timpul foarte aferate. Profesia lor de baza e organizarea; organizează totul și tot timpul. Eu sunt pe dinafară. Colind pasajele subterane ale Buenos Aires-ului, mănânc empanada con verdura sau con carne sau merluzia con lemone, la bufete cu tacâmuri cleioase, servite de mici vietnameze sau chinezoaice care-mi vorbesc englezește, probez pălării negre bărbătești cu borul lăsat pe ochi într-o dugheană de 3×3 m, strivită între un oficiu poștal, unde o funcționară îmi spune: “mucho lindo” – arată înspre colierul meu din flori de mătase neagră, cumpărat la un second-hand din Berlin -, și un magazin cu clanțe, broaște și chei vechi de alamă. În fața vitrinei e un scaun înalt cu spetează, pe care stă tolănit un bărbat la patruzeci de ani, cu pălărie de pai, sacou și cravată; linge grațios înghețată dintr-un cornet. Are picioarele sprijinite pe un postament îngust de lemn – parcă-i faraonul Akhenaton într-o variantă “art nouveau” – și piticul ghemuit acolo jos îi lustruiește plin de zel bombeul pantofilor grena. La masă ne întâlnim toate trei la un restaurant mai de lux, pe Coriente, lângă hotelul nostru select. Vreau să le povestesc ce-am descope­rit. “Aici sunt acasă, sunt în Bucureștiul copilăriei mele. Nu s-a schimbat nimic… și ei se închină când trec prin fața bisericii, și ei dansează tango, merg de mână pe stradă, un băiat își ține iubita pe după umăr, ea îl ține pe după mijloc. Katharina și Ingrid se uită la mine cu un zâmbet fix, mă lasă cu fraza neterminată – nu e prima dată – vor să mergem la galeria Poáfico, cu lanțul nesfârșit de magazine de tot felul, în centrul căruia tronează un imens brad de Crăciun, când afară termometrul arată 35° C și copacii Buenos Aires-ului sunt încărcați de flori mov ca ochii lui Liz Taylor. Oare mai trăiește? Sigur totul e kitsch. Nicăieri amintirile nu au o durată de viață la naștere mai ma­re decât aici. Banda asta cu filme vechi din fața cofetăriei Tornetti, unde își bea Borges – cel ocolit de Nobel – pe vremuri cafeaua. Banda pe care mi-o derulează Buenos Aires-ul, nu se sfârșește niciodată. Îmi cumpăr de pe taraba unui vânzător de vechituri un suvenir, o lampă cu gaz. Rezervorul de sticlă albastră are mici striuri în care se răsfrâng razele soarelui, iar cilindrul propriu-zis e din cristal. Îl cumpăr cu cincizeci de pessos de la bărbatul cu un picior de lemn. Prietenele își zâmbesc una alteia și dispar în magazinul de peste drum, răscolind rafturile cu pantofi și fotografiind plafoanele cu grinzi groase de lemn sau cu picturi renascentiste. Mă simt atât de mult numai una. Mi-e bine. Vechiul București, atât cât a mai rămas din el, seamănă înfricoșător de mult cu Buenos Aires-ul. Berlinul deloc.

Noaptea la unu pe Bulevardul Carlos Pellegrini. Kurfürstendamm-ul berlinez nu depășește în lărgime o treime din aceasta autostradă gigantică, formată din opt benzi de circulație… trecem prin fața magazinelor și a restaurantelor luxoase cu palmieri în holuri și a hotelurilor cu swimming-pool-uri la ultimul etaj. Pe trotuare, lângă ziduri, saltele fără număr pătate de noroi, de urină, rupte la colțuri din care ies bucăți de burete maroniu, câlți de lână sau pai. Cârpe de toate culorile, mototolite lângă sticlele de pepsi sau Dumnezeu știe ce lichide dubioase, picioare desculțe cu degete rășchirate. Brațe ciolănoase strângând la piept femei sau copii de doi, trei ani, dormind lipiți de burta păroasă a taților tineri cu pantalonii lasați până mai jos de jumătatea coap­selor… nimic indecent, numai tandrețe și mizerie; îmi vine în minte expresia pe care o pomenisem într-un text, când nu văzusem încă asemenea scene: “tandrețea barbară”. Katharina spune: “În orașul ăsta se lucrează în două ture: tura de zi, asigurată de turiști, tura de noapte de vagabonzi.”

Fragment din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească