„Biblioteca românească”/ de Ziarul de duminică

„Biblioteca românească” este o colecție a Editurii Paralela 45. De regulă proză. Acum și poezie. De bună calitate.

Mariana Codruț – Hiatus

„scriu poezie împotriva lumii din mine/ cu nașterea mereu amînată: aici  totul/ are culori orbitoare, oamenii au fețele/ în ceață, numai eu nu mă văd deloc.” scria Mariana Codruț într-un volum precedent. Acum: „știu  bine: în România/ mersul contra curentului/ și însingurarea voită sunt/ doi poli ai morții sociale.// printre ei țâșnește însă/  libertatea mea – / scânteietor arc voltaic.”

„Pentru autoarea acestui hiatus – comenta criticul Daniel Cristea-Enache  –, lumea devine o „întâmplare” al cărei „sens” nu poate fi întrezărit  decât poetic, adică liric, adică intens și orbitor, scurt și revelator. În puntea, poeta păstrează încă explicația a ceea ce face, oferind-o cititorului: „uneori se întâmplă așa:/ un om țâșnește brusc/ din întuneric și prinde a bate/ atât de intens din aripi/ încât devine luminiscent.// prin aura lui îmi pare/ că sensul întâmplării numite/ lume se întrevede clar/ fie și doar pentru câteva clipe/ – ca la lumina fulgerului/ o punte peste prăpastie.” În celelalte poeme din hiatus, textul își urmează în schimb propriile reguli, fără a mai „bifa” îndatorirea de a fi înțeles și nici măcar pe aceea de a plăcea. Profunzimea lirismului și autenticitatea experienței poetice sînt mai importante, la Mariana Codruț, chiar decât expunerea lor. Compoziția textului aproape că nu mai poate fi distinsă, în interiorizarea și asumarea duse până la ultimele consecințe.

E bine, după mine, că o asemenea poezie nu se bucură de aclamații și ovații publice și nu este făcută să asigure autoarei notorietate, succes, centralitate și alte asemenea futilități. E semnul distinctiv al poeziei durabile.”

Gellu Dorian – Închizi fereastra. Și zbori!

„Sunt cu mine tot timpul, aievea este un cuvânt prea/ neîncăpător, tot  timpul este toată viața, așa/ cum stau la mesele lor cei cărora în altă parte le-ar fi urât,/ vorbesc sau tac,/ eu îi aud și nu-i întreb nimic, ei știu să-mi răspundă / chiar și atunci când din altă lume/li se arată lumea de aici din care ei lipsesc,/ eu îi iubesc cu toate bunele și relele lor,/ așa cum sunt cei care nu știu să ceară și primesc/ sau cum sunt cei care nu dau nimic și au totul,/  Dumnezeu e acolo și aici/ și asta mă face să cred că ei sunt cu mine tot timpul,/  apele lor sunt calde,/ apele mele sunt reci,/  în apele lor se scaldă toți,/  în apele mele doar eu,/  și atunci cînd nu se mai aude nimic, din cascadele lor/  apele scot gemete lungi până în inima pietrelor –/ și atunci, închid fereastra/ și zbor!”

„Pentru Gellu Dorian, existența e numai un pretext. Sau nici măcar atât. Oricum, nu face caz de ea decât pentru a-i identifica cu o anume vehemență negativitatea, răul, fie el și contextual. Deși mai totdeauna e contextual, adică de natură umană, și nu etern. Chiar și în poemele în care face pledoaria întoarcerii în natură – o pledoarie implicită, se înțelege –, există un miez de nostalgie care are cauze imediate. De drept, întoarcerea aceasta e și ea o revanșă. Să spunem că, dacă pentru Gellu Dorian existența e numai un pretext, lucrul acesta se întâmplă pentru că el pune totul în slujba poeziei?! Ba mai mult decât atât, la el totul devine poezie.” – Mircea A. Diaconu.