Bier cu fugitii

Intrebat odata, dupa un voiaj in Germania, ce a facut pe-acolo, regretatul Cornel Regman, un adevarat hatru bun de glume, a raspuns, spre hazul prietenilor: “Ce sa fac? Am baut bier cu fugitii!”. Bier cu fugitii am ajuns sa beau si eu, dar povestea a avut un inceput ceva mai dramatic.

Intr-o dimineata, acum mai bine de un sfert de veac, am primit un telefon de la fratele cumnatului meu, care ma invita, alarmant de tainic, la o intalnire intr-un parc. N-a vrut sa-mi spuna pe fir despre ce e vorba. Hait, mi-am spus, e ceva de rau. M-am dus in mare graba si mi s-a spusca sora si cumnatul meu, aflati intr-o excursie in RFG, au decis sa nu se mai intoarca in tara. Era o hotarare cu repercusiuni destul de grave pentru rudele apropiate. Cel care imi dadea vestea era un fel de director la un institut central, iar eu eram redactor la Agerpres. Vrand-nevrand, trebuia sa ne anuntam sefii ierarhici. Directorasul meu era catranit: i se taia orice speranta sa mai iasa peste granita – si era om umblat, in special prin tarile socialiste de prin jur. Eu, ceva mai inconstient, ma gandeam mai mult la ce o fi in sufletul celor in cauza. “Transfugi” le se spunea pe atunci.

In aceeasi zi, m-am prezentat la directorul general ajunct care raspundea de redactia unde lucram, sa-i comunic noutatea. S-a inrosit brusc la fata si a cazut intr-o tacere grea. Dupa multe si lungi minute de plimbare prin birou cu mainile la spate, mi-a pus o intrebare stupefianta: “Ce nivel ideologic aveau astia?”. Chiar, nu ma intrebasem niciodata chestia asta. Dar ce sa raspund? Am luat o figura neputincioasa si mi-am desfacut bratele a disperare: “Pai, vedeti si dumneavoastra!”. Asta a fost tot. Pentru moment. Pentru ca in cateva saptamani eram pus pe liber. Cu toate ca aveam un nivel ceva mai ridicat. Sau poate tocmai de-aia. Lucrul a avut insa si partile lui bune. Nemaidepinzand de nici un consiliu al oamenilor muncii (COM) care sa-si ia raspunderea de a-mi aproba vreo plecare in strainatate, am depus cerere de pasaport. Cei mai tineri nu stiu ca pasaportul nu se tinea la titular, ci se elibera, dupa multe si anevoioase demersuri, de la serviciul specializat al Ministerului de Interne. La intoarcere, trebuia sa-l depui la emitent. Si acolo insa, mai intai a trebuit sa-mi iau angajamentul ca o sa depun toate eforturile ca sa-i conving pe ai mei sa revina in tara. Vreme de un aproape sapte ani, coloneii de la pasapoarte nu m-au crezut. Pana la urma, in fata insistentelor mele, au cedat nervos.

Revenind la faimoasele COM-uri, care, chipurile, erau organe colective de conducere in orice institutie, aveam sa aflu de la sora-mea ca acesta fusese unul dintre motivele hotararii sale. “M-am saturat, draga, sa stau ca o sclava si sa decida laborantele si femeile de serviciu daca am voie sa-mi dau doctoratul!”. Pentru ca acolo se ajunsese cu democratia ciudata, atat de regretata de nostalgicii comunismului. Despre ce gust avea bier-ul la München, voi povesti data viitoare.