Binecuvantarea animalelor

Iubea mult pasarile, carora le tinea predici, cu care vorbea adeseori, ca si cu alte animale, printre ele si “fratele lup” ce bantuia prin Umbria. I se strangea inima vazand randunelele intarziate, surprinse de iarna in zborul lor spre miazazi, rebegite in fulguiala din Apenini. Ar fi vrut ca in ziua de Craciun sa le faca si pe ele, toate jivinele, partase la bucuria oamenilor.
“Daca l-as cunoaste pe imparatul” – spunea el – “i-as cere ca in ziua aceasta sa dea ordin sa se presare pretutindeni graunte pentru pasari, indeosebi pentru surorile noastre randunelele, iar vitelor sa li se puna in iesle hrana din belsug, de dragul pruncului Isus”. Sfantul acesta, drag sufletelor noastre, Francisc de Assisi, isi are sarbatoarea la 4 octombrie. Pentru a-l cinsti cum se cuvine, un paroh din Nisa, parintele Florini de la biserica Saint Pierre d’ArÄ?ne, a avut de asta data o initiativa intr-un spirit cu adevarat franciscan.
A slujit o liturghie de dupa-amiaza in cadrul careia urmau sa fie binecuvantate animalele. Pe unii poate ii intriga o asemenea slujba liturgica. Dupa cum cei ce-l socotisera pe Francisc, pe vremea lui, un ticnit, tot astfel poate unii se vor fi intrebat: ce sa caute animalele in biserica? Credinciosii au fost chemati sa vina cu animalele lor “de companie”, oricare ar fi ele. Si au venit atat de multi incat scaunele din marea nava a bisericii erau neindestulatoare. Multi stateau in picioare, in navele laterale, impreuna cu animalul sau animalele lor. Printre acestia, cei mai multi, cateii. Ei erau, in orice caz, cei mai vizibili. Pisicile erau tinute mai dosit, prin sacose de unde isi scoteau doar capul privind iscoditor in toate partile.
Dar mai erau si alte animale. Din predica bunului parinte am inteles ca cea mai mica dintre jivinele prezente era un melc. Il adusese probabil vreun copil care-l adoptase, dupa cum tot un copil impreuna cu mama lui adusesera intr-o cutiuta pictata de mana celui mic, un canar. Animalele mai mari nu putusera sa vina de asta data, dar la anul – promitea preotul –  vor putea fi admisi si caii, iar circarii si-au manifestat si ei dorinta de a participa la oficiu cu vietuitoarele din menajeria lor.
Toate animalele acestea adunate in biserica s-au comportat admirabil in timpul slujbei. Cateva latraturi la inceput, ale unui caine enorm cu o voce de bas, care a mai antrenat cateva voci mai schelalaite, apoi liniste. Din Cartea Facerii s-au citit versetele privind creatia animalelor si a omului: “A facut Dumnezeu animalele cele mari din ape si toate fiintele vii, care misuna in ape, unde ele se prasesc dupa felul lor, si toate pasarile inaripate dupa felul lor. si a vazut Dumnezeu ca e bine….A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate taratoarele pamantului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca e bine…”. Din Evanghelia dupa Matei preotul a citit cuvintele lui Isus: “Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste…”. 
Apoi predica a fost ascultata de toata adunarea cu o pioasa reculegere. Ceea ce m-a surprins si – marturisesc – a facut sa ma treaca un fior (si cred ca nu eram singurul impresionat) s-a petrecut dupa ce Parintele si-a incheiat omelia, o lauda a animalelor nevinovate si o lectie pentru oameni in purtarea lor fata de ele. In tacerea care s-a lasat, a izbucnit deodata un cor de latraturi. Cainii se vorbisera parca intre ei, il aplaudau parca voios pe preotul apologet al lor. Oamenii taceau si ascultau animalele lor ce se exprimau in felul lor. Totul a durat mai putin de un minut, dupa care s-a lasat din nou tacerea si preotul si-a putut continua in liniste slujba.
Ce este acea “stapanire” pe care omul o are asupra animalelor de pe pamant? Dupa ce a creat animalele – ni se spune in cartea Facerii – a zis Dumnezeu: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul”. Iesisem din biserica, dupa terminarea liturghiei, dupa ce doi preoti trecand printre randuri binecuvantasera animalele stropindu-le cu apa sfintita. Se lasa seara, o seara luminoasa, azurie, blanda, mediteraneana. In spatele nostru, la numai cateva zeci de metri, mare nostrum, cu vietuitoarele sale.
Ii priveam pe cei ce ieseau si coborau treptele in strada, ducand – care in brate, care in lesa, care in sacose, cutii, colivii – animalele-prietene. Niciodata, nici dupa marile liturghii sarbatoresti de Craciun sau de Invierea Domnului, n-am vazut pe fetele oamenilor – chiar si ale celor ce, ca si mine, nu aveau langa ei un companion animal – atata seninatate, voiosie, suras binevoitor. Cine e stapanul, cine e stapanitul intr-o iubire impartasita?
Desigur, desigur, nu toate legaturile noastre cu animalele sunt legaturi de dragoste. Sfantul Francisc a deschis o cale in Hristos iubirii omului pentru animale. Caci, in ce priveste iubirea animalului pentru om, aceasta ne este inca misterioasa. Dar, asistand la binecuvantarea animalelor din partea omului, privindu-i misunand voios impreuna in Casa Domnului, nu ma puteam impiedeca sa nu recunosc ca tuturor oamenilor acestora insotiti de animale necuvantatoarele de langa ei le aduc prin sine binecuvantarea lor.   
Nisa, octombrie 2002

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar