Biografia/ de Didier Desbrugères

Fiecare copil vine pe lume cu biografia gata scrisă. E responsabilitatea părinților, desigur, să angajeze din timp un biograf  bun. Dar biografii buni nu se găsesc chiar pe toate drumurile, iar tarifele lor sunt destul de pipărate. Cu bani puțini, Harry și Zadel nu‑și permit să‑i cumpere fiului lor, Simon, decât o biografie de mâna a doua, ba chiar una neterminată. Când viața lui se apropie de paginile albe, Simon descoperă că mai sunt și alții ca el, oameni cu biografii incomplete sau ale căror destine prescrise s‑au pierdut într‑un incendiu sau care s‑au revoltat și au reușit să se elibereze singuri din capcana cuvintelor.

Biografia este o distopie transparentă care îmbină în mod fericit eleganța stilului cu o cunoaștere aprofundată a naturii umane și cu un umor cu totul special. Nu suntem și noi condiționați, în mare măsură, de proiectele pe care ni le‑au schițat părinții în copilărie? Nu ne dorim, uneori, să ia altcineva în locul nostru hotărârile importante? Și dacă ar fi chiar așa? Și dacă autorul propriilor noastre biografii ar fi un scriitor veleitar oarecare, unul leneș și prost‑dispus, nu tocmai o forță divină? Dacă, în lipsa unui corector bun, în viețile noastre s‑ar strecura greșeli catastrofale?

Didier Desbrugères s-a născut în 1960 și locuiește în Bretagne. A ținut o galerie de artă, a lucrat în domeniul aeronauticii, a practicat pictura și sculptura. A debutat în 2010 cu romanul Delegatul (premiul Draveil pentru roman de debut), apoi a publicat romanul Biografia (2013) și volumul de proză scurtă Limon (2014).

La comandă

Oare Harry proceda greșit? În multitudinea aceea de senzații inedite, întrebarea îl bântuia în cel mai prost moment cu putință, tocmai când miza îi cerea o concentrare totală. Era convins de existența zăcământului ascuns între coapsele lui Zadel, dar reglarea dispozitivului de ochire la o înălțime adecvată îi dădea de furcă. Oare era prea sus sau un pic prea jos? Să țintească rinichiul sau, dimpotrivă, să‑l ocolească făcând un arc pe deasupra lui?… Aceste întrebări de artilerist, care îl făceau să vadă cu alți ochi arta militară, îl tulburau peste măsură. Tatona terenul cu disperare, având ca armă o parte din el însuși care nu era nicidecum potrivită pentru o recunoaștere topografică. Se simțea ca un orb care își încearcă norocul agitând cheia în fața broaștei ușii, cu speranța că, în cele din urmă, o va nimeri. Loviturile de sondă întâlneau în cale când carnea caldă și catifelată, dar impenetrabilă a lui Zadel, când golul, pe care îi era atât de greu să‑l identifice… Și, ca și cum n‑ar fi fost destul, anxietatea îl copleșea când își aducea aminte că nu‑i mărturisise că era încă virgin. Deodată, cinci degete îi cuprinseră sexul, cu delicatețe, dar și cu hotărâre. Iar inima i se opri în loc.

Se lăsă ghidat. Se afundă încet, cu grijă, pradă neîncrederii și lucidității, cam așa cum ar fi făcut un explorator. Era cu ochii în patru, dar total neimplicat în acțiune. Zadel se dezlănțui. Începu să zvâcnească, să se onduleze pe loc și apoi să se zbuciume frenetic, să frământe cu putere umerii, șalele și fesele lui Harry, pe care i le atingea printr‑o mlădiere nervoasă. El era atât de dezorientat, încât nici măcar nu‑și dădea seama ce se întâmplă.

Simți că de acolo, din josul pântecelui, pierde ceva din el… și el însuși se pierdea cu totul în scurgerea aceea fierbinte, acidă, vie, în timp ce Zadel gâfâia în descrescendo. Harry se scălda într‑un fel de zăpăceală în culori blânde și schimbătoare. Nu ar fi putut să descrie ce se petrecuse cu adevărat în lipsa precizărilor ulterioare făcute de Zadel. Cunoscuseră deopotrivă extazul. Deși noaptea nunții fusese o bâlbâială de acțiuni confuze și manifestări amoroase nearmonizate, ea avea să se dovedească rodnică, după cum urma să se confirme ulterior.

După ce, de bine, de rău, își îndeplini datoria, Harry adormi fără să fi apucat să‑și revină din buimăceală. Mângâind visătoare capul soțului său, sprijinit pe pieptul ei generos, care prevestea deja opulența, Zadel putu să se concentreze pe acel freamăt de mobilizare neobișnuit care bolborosea în străfundurile ei tainice. Fără cea mai mică urmă de îndoială, era pe cale să rămână însărcinată. A doua zi dimineață, simți în trup o căldură aparte, ca într‑un cuib în care sunt clocite ouăle. Avea acum dovada că nu se înșelase.

Trebuiau să‑și revizuiască planurile. Fuziunea biografiilor lor, pentru care își luaseră angajamentul încă de la început, plini de emoție și nerăbdare, așa cum făcea toată lumea, fu abandonată. Timpul îi presa: era momentul să ia o hotărâre în privința prenumelui și a numelui și să aleagă sexul copilului lor, ca să evite astfel riscul ca Natura să îi blagoslovească, fără voia lor, cu mai mulți copii. Mulți alții, înaintea lor, fuseseră puși în fața faptului împlinit, fără a avea vreun cuvânt de spus. Cu excepția unor condamnabile capricii nataliste, dintr‑o asemenea neglijență te puteai trezi cu cvintupli. Dar Harry și Zadel nu aveau de gând să lase lucrurile în voia sorții, nutreau ambiții înalte pentru fiul lor – că doar trebuia să fie un băiat, nu‑i așa? Iar această preferință se afla, dintr‑odată, în capul listei planurilor lor matrimoniale. Deci nu le mai rămânea de făcut decât un singur lucru: să‑și înzestreze odrasla cu un destin scris negru pe alb, ca nu cumva hazardul s‑o împingă pe cine știe ce căi lăturalnice ale vieții. Asta era prima datorie a lor ca părinți: să comande o biografie care să fie înregistrată oficial.

Cei care făceau parte din înalta societate beneficiau de hagiografii studiate în amănunt, în care chiar și cel mai mărunt detaliu al existenței lor, prevăzut dinainte, nu prea lăsa loc apariției unor surprize neplăcute. Încă de pe când erau în scutece, primeau o carte personală care le trasa parcursul de la un capăt la altul, ca o linie dreaptă care unește două puncte.

La polul opus, cei neprevăzători sau lipsiți de mijloace materiale se mulțumeau cu biografii făcute de mântuială, cu fascicule standard, în care erau jalonate vieți identice, fără strălucire. Fabricate în număr mare de serviciile sociale, aceste notițe stereotipe erau prost croite, atârnând ca niște haine de‑a gata. Din această cauză, exista posibilitatea unor interpretări perfide, improvizații hazardate și greșeli necontrolate. Pentru că nu se încumetau la asemenea cheltuieli, economiile le erau risipite apoi înzecit în tribunale și închisori.

Din fericire, sacrificiile pe care Harry și Zadel erau pregătiți să le facă îl fereau pe copilul lor de o astfel de amenințare. Le luă trei zile cu totul pentru a alcătui această viață întrețesută cu a lor, pentru a se pune de acord asupra momentelor‑cheie, pentru a savura anticipat clipele de fericire familială și pentru a se minuna din timp de reușitele celui pe care îl iubeau deja mai mult decât orice pe lume. Așa că, în mod excepțional, Harry ceru un concediu. Se închiseră în casă. Era o casă într‑un cartier bun, lipită de cele învecinate, cu fațada înveselită de viță sălbatică. Zadel se odihnea pe canapea, întinsă pe burtă, grațioasă ca o balenă eșuată. Sarcina o făcea să se simtă mai importantă și părea că are de gând să profite din plin de toate avantajele pe care i le conferea această stare. Se văicărea de parcă ar fi fost o martiră, iar Harry își stăpânea cu greu iritarea, mai‑mai să izbucnească.

Își dorea să aleagă pentru moștenitorul său un nume prestigios, care să poarte amprenta precedenților lui deținători și să‑i poarte noroc. Chinuit de exuberanța și sclifoselile soției, reflectă îndelung la această problemă, așezat în fotoliul luxos, achiziționat de curând, semn al gusturilor sale burgheze. Secțiunea „nume proprii“ din dicționar fusese un ajutor prețios. Bineînțeles, multe personaje celebre se eschivau. Nu aveau de gând să se compromită intrând în această poveste, așa că avuseseră grijă ca un detaliu compromițător din scurta lor cronologie să‑l facă să renunțe la ideea de a‑și plasa progenitura sub patronajul lor. Dar mai erau atâția alții… Harry se apucă să le compare meritele cu intransigența unui recrutor. Cunoscut în toată lumea, Flemming putea fi un model tutelar foarte convenabil, doar că, cercetându‑i mai îndeaproape viața, îți dădeai seama că singurul lucru bun pe care reușise să‑l facă fusese să izoleze o substanță, fără să fie însă în stare să dezvolte aplicația terapeutică, de parcă nu ar fi fost capabil să‑și ducă ideile până la capăt. Harry avea oroare de zăpăceală mai mult decât de orice altceva, aștepta de la un fiu să ducă lucrurile până la capăt. În ce‑l privește pe Livingstone, acesta avea toate calitățile necesare și, în nici un caz, nu se putea spune că nu avusese voință. Dar, pe lângă faptul că aventuroasele sale călătorii nu‑i aduseseră o avere pe măsura prestigiului, preferase, tocmai în momentul în care renumele său atinsese apogeul, să renunțe la propria‑i țară și să se stabilească într‑un sat din pădurea virgină. Harry simțea că îl cuprinde disperarea. Luând totul de la început, privirea îi căzu pe numele Nicolas Appert. Departe de a fi cunoscut gloria de care se bucuraseră bacteriologul și exploratorul, Appert adusese și el un imens serviciu umanității, punând la punct o metodă revoluționară de conservare a alimentelor, dar și familiei sale, dat fiind că această invenție făcuse din el primul mare fabricant de conserve din lume. APPERT! Două silabe care sunau ferm, fără fandoseală sau provocare penibilă. Appert… Numele fu imediat adoptat.

În tot acest timp, stând pe pat cu picioarele îndoite, Zadel moțăia, iar pe chipul ei se citea beatitudinea unei sfinte. Un sforăit ușor îi întredeschidea buzele la intervale regulate. Resemnat, Harry se duse să umple carafa cu apă și o puse apoi în așa fel în cât să‑i fie la îndemână. În cele din urmă, epuizat de această căutare obositoare, supunându‑se parcă unui soi de fatalism, alese și prenumele copilului: Simon. Așa îl chema pe tatăl său.

Fragment din Biografia, de Didier Desbrugères, în pregătire la Editura Univers, Colecția Globus. Traducere din franceză de Ana Mihăilescu