Biografia Iohannis/ de Ziarul de duminică

La 16 noiembrie, Klaus Iohannis a câștigat președinția României, obținând 54,50% din voturi la turul doi al alegerilor. Peste mai puțin de trei săptămâni, va depune jurământul de președinte. S-a născut pe 13 iunie 1959, la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal” și a absolvit cursurile Facultății de Fizică la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 1983 și 1989 a fost profesor la diferite școli și licee din Sibiu și din împrejurimi, iar, între 1989 și 1997, a predat fizica la Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formațiune al cărei președinte a fost între anii 2002 și 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, funcție pe care o ocupă de 14 ani, câștigând patru mandate până în prezent. Este căsătorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoară de limba engleză. În 2013 a devenit membru PNL și prim-vicepreședinte al partidului, iar, în iunie 2014, a fost ales președinte al acestui partid.

Și totuși, se știu foarte puține lucruri despre acest om. Mai multe aflăm din cartea pe care a lansat-o la recentul Târg Gaudeamus, pe care o socotim din multe motive un eveniment editorial. O carte pe care a gândit-o pentru a se face „puțin mai bine cunoscut”, fără „ambiții literare, nici doctrinare”. „Am vrut să creez un mediu prin care să arăt oamenilor cum am evoluat în viața publică, care sunt valorile mele aduse din familie, școală, cercul de prieteni, cum am văzut eu dezvoltarea în spațiul public. Aceste lucruri le veți găsiți în cartea mea, ceea ce nu o să găsiți este senzaționalul. Sunt un om nesenzațional, nu am niciun un eveniment senzațional de relatat cum nici nu cred că senzaționalul este de abordat în politică atunci când vrei să te dedici comunității”.

„O viață se construiește pas cu pas – scrie Klaus Iohannis. La fel și o carieră, o comuni­tate sau chiar o națiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puțin nimic durabil și statornic. În același timp, orice lucru ar face un om în viață poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum folosește acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, și nu să vorbesc despre ceea ce am de gând să fac. Am fost convins că este cel mai bun lucru, dar viața mi-a pus în față situații care au contrazis ceea ce crezu­sem. Din ce în ce mai des mi-au ajuns la ureche reacții care, oricât de oneste s-ar fi vrut, exprimau clar neîncredere și suspiciune. «Dacă tace, înseamnă că are ceva de ascuns.» Cine este, de fapt, Klaus Iohannis? De ce nu vorbește niciodată despre el? De ce atâta discreție? Ce fel de om este, de unde vine și ce vrea să facă?

Astfel de întrebări au devenit tot mai frecvente, pe măsură ce ajun­geam din ce în ce mai cunoscut, pe măsură ce reușeam să duc la bun sfârșit tot mai multe proiecte. Faptul că am refuzat întotdeauna să vor­besc despre viața mea personală și să comentez, la orice oră, păreri despre unul sau despre altul a trecut drept dubios. Preferința mea pen­tru discuții despre lucruri concrete, despre decizii sau despre strategii de acțiune a început, ușor-ușor, să fie privită cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu mefiență. Aveam ceva de ascuns. Sau nu aveam, de fapt, o latură umană, o viață ca toți ceilalți.

Nimic mai neadevărat. Am o viață care poate părea banală, obiș­nuită. Excepționalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am consi­derat că ține de tot ceea ce reușeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe, ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează și primează este să duc la bun sfârșit niște proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician trebuie să se prezinte în fața celorlalți: printr-un plan bun de măsuri și prin multă muncă pusă în slujba cetățeanului. Numai că ceilalți nu voiau să vadă doar profesionistul, ci și omul. Voiau să se asigure că el, omul, există. Trebuia, așadar, să fac ceva!

Cea mai potrivită formă a fost să scriu despre mine. Mi-am spus mereu că, dacă muncești pentru o treabă, nu o uiți. Să scriu despre viața mea, care, într-o mare măsură, se suprapune cu munca mea, m-a făcut să înțeleg, încă o dată, că lucrurile chiar așa stau. Este o consta­tare verificată nu numai în anii în care am fost primar. Este o concluzie pe care am tras-o după o viață în care am pus umărul la destul de multe lucruri. Este și concluzia acestei cărți.

Am adunat în această carte momente din viața publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru președinție. Am inclus în ea și lucruri personale, dar nu am făcut-o neapărat pen­tru a răspunde curiozității celorlalți. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le-am prețuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar și prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat de mai bine de paisprezece ani.

Momentele în care am descoperit un adevăr, intervalele în care am învățat lucruri importante, despre mine sau despre oamenii din jurul meu, i-au adus de fiecare dată ceva și profilului meu public. Tot ceea ce am dobândit și tot ceea ce am înțeles de-a lungul unei vieți cu des­tul de multe împliniri a lucrat în sprijinul profesionistului care am vrut să ajung. Viața mea privată a fost, pentru cei mai mulți, invi­zibilă. De fapt, ca orice om, mi-am folosit în public tot ceea ce am descoperit ca fiind valoros în viața simplă, de zi cu zi: calmul, dis­creția, înțelegerea. Au fost bunuri prețioase, pe care am vrut să le protejez ca să le pot cultiva în continuare. Nu cred că, dezvăluindu-le sursa, le pun în pericol.

Aceasta nu este neapărat o carte de memorii, deși conținutul ei ține, într-o oarecare măsură, de memorialistică. Este mai degrabă povestea unor lupte câștigate, una de care fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat. Pe măsură ce se tot adunau paginile, mi-am dat seama că unul dintre personajele cele mai importante ale cărții este Sibiul, locul în care toate lucrurile despre care am ajuns să povestesc au căpătat o formă și un sens. A fost aproape imposibil să mă refer la ceva fără să mă întorc la vreo întâmplare petrecută în acest oraș ori să vorbesc des­pre o anumită convingere fără să ofer măcar un exemplu legat de Sibiu. Este orașul pe care am putut să-l observ în tot ceea ce are mai ofertant, mai promițător și să-l schimb după măsura potențialului său. A fost un privilegiu, poate cel mai mare privilegiu pe care cariera mi 1-a înles­nit până acum.

A fost important pentru mine să-i adaug acestui soi de confe­siune – inevitabil selectivă – pagini despre convingerile mele poli­tice, despre ideile cu care mă identific și pe care vreau să le văd puse în acțiune. A fost important să lămuresc și în scris simetria dintre con­vingerile mele politice, pe de o parte, și modul de acțiune și conduită pe care le-am adoptat în toți acești ani, pe de altă parte. De asemenea, a fost important să articulez aceste convingeri într-un tabel cronologic al parcursului meu în «politica mare», în Partidul Național Liberal. Nu e un parcurs lung, dar este, cu siguranță, unul încărcat. Vorbesc despre o perioadă instabilă, transformatoare, cu răsturnări imprevizi­bile și cu praguri decisive. Am reconstruit parcursul unor decizii și, inevitabil, al unor conflicte cu un scop simplu: să pot spune, din punc­tul în care privesc acum, ce am învățat, ce cred și ce pot să fac.”

E pentru prima oară când un președinte se dezvăluie în acest fel semenilor săi.