Biografia sentimentală a unui criminal în serie

Spectacolul radiofonic realizat de Ilinca Stihi, Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, a fost recent distins cu Premiul II, Prix Marulic, al prestigiosului Festival Internațional de Dramaturgie Radiofonică și Dramă Documentară de la Hvar, Croația.Distincțiaeste un semn de recunoaștere pentru un produs românesc într-un domeniu care la noi are o valoroasă tradiție încă din vremurile timpurii ale radiodifuziunii mondiale.

Succesul cu Maldoror – biografia… este cu atât mai semnificativ dacă notăm contextul: competiția, pe tema reconsiderarea clasicilor, a avut loc între aproximativ 70 de producții din 22 de țări; Premiul I a revenit Suediei, cu o dramatizare după Crimă și pedeapsă, iar BBC a câștigat Premiul III, cu Jurnalul unui opioman.

Scenariul semnat de Ilinca Stihi, care este și regizoarea spectacolului, are ca punct de pornire Les Chant de Maldoror, capodopera și acum prea puțin cunoscutului Conte de Lautréamont (1846-1870), această adevărată Biblie pentru suprarealiști, care de altfel l-au și (re)descoperit pe autor. Spectacolul radiofonic de care vorbim reprezintă prima parte, Infernul, dintr-un triptic ce urmează să cuprindă în continuare Purgatoriul și Paradisul artificial – după Rimbaud, Une saison en enfer și, respectiv, Gérard de Nerval, Aurélia. Tânăra regizoare și scenaristă ne-a obișnuit cu inițiative dramaturgice de miză înaltă, rare în creația actuală. Nu este prima dată când ea se raportează la un tablou cultural peren, punând întrebările cele mai grave și fără de răspuns: cum s-a întâmplat, printre altele, și în spectacolul ei radiofonic dedicat lui B. Fundoianu.

De data aceasta Ilinca Stihi se apropie de zona “decadenței” (antinaivă, programatic artificială) din cultura franceză a sec. XIX, un orizont care a avut importanța sa în estetica ulterioară, a marilor dislocări din arta universală. Tânăra autoare apelează la acest orizont astăzi, când limita dintre autentic și artificial, dintre artă și viață, dintre real și virtual devine tot mai fluidă. Când imersia în virtual pune iar și iar în chestiune identitatea umană, când, iată, se vorbește chiar de post-uman și post-umanism – șarada primită de secolul 21 spre dezlegare…

În viziunea Ilincăi Stihi, Maldoror lucifericul, damnatul, umanul-consubstanțial-divinului (acela care face și desface viața) intră în dialog cu Tânărul, personaj citadin al zilelor noastre – tânărul-de-lângă-noi, proiecția propriului eu. Un halou metafizic, de iluminare, de revelare a misterului profund al vieții și morții, al clipei ambigue și pasagere învăluie lumea altfel derizorie și previzibilă, aducătoare de spleen și de estetism, de hedonism gol. Oglinzi paralele reflectă clasicul mal du siècle în noul mal du siècle, al timpului nostru. Scriptul păstrează magia cuvintelor lui Lautréamont, magie ce se prelungește în materia originală a dialogului creat de autoare.

Acest produs nu este un story ilustrat, ci utilizează plenar și creator materia specifică teatrului radiofonic. Maldoror re-creat de Ilinca Stihi este un eșantion de rafinat profesionalism, mijloacele radiofonice sunt mânuite cu virtuozitate. Autoarea sculptează în cuvinte ca sunet și în sunet dincolo de cuvinte, acordând un statut egal discursului și ambianței sonore în economia întregului. Lautréamont însuși, să nu uităm, își compunea incantația de proză lirică acompaniindu-se cu frenezie la pian, ca să modeleze fluxul ritmic și sonor al rostirii sale. Este vorba de la început de o scriere care, programatic, nu se adresa paginii (moarte), ci era menită să aibă un impact puternic, să «manipuleze» și chiar să violenteze cititorul, doar pe acela capabil de a «savura acest fruct amar». Auzim aici sunetul «natural», cu extraordinara sa forță expresivă și transferul în sintetic, auzim muzici propriu-zise (clasice ori de divertisment al zilei), cuvintele sunt rostite – niciodată exterior-retoric – pe o amplă scală coloristică și de expresie, emoție, intensitate, apoi trecute prin variate site și ecouri de prelucrare, de repetiții modulate minuțios, în simetrii imperfecte. Textura sonoră se manifestă în toată complexitatea, când lină, când acută, mătăsoasă ori rugoasă, tandră ori disperată. Sunetul urmărește să planteze în ascultător senzația diversității materiei. Se evocă vâscozitatea neliniștitoare, mirosuri, suprafețe aseptice, nichelate – sunetul capătă o enormă forță de transfer în vizual, se evocă și se urmărește convergența simțurilor noastre, pornind din auditiv, simțul nostru cel mai apropiat de metafizic. Canavaua sonoră merge uneori până la pragul audibilului (al subconștientului, al miezului pulsatil al lumii) – sunt nuanțe care în parte se pot detecta doar cu o bună aparatură de recepție. Datorită unei foarte bune sonorizări, audiția din mai, în spațiul pentru lecturi publice al Teatrului Act, a pus în valoare aceste calități.

Percepem, în piesa radiofonică a Ilincăi Stihi, sunetul vast al lumii, orașul ca personaj viu și artificial totodată, imprevizibil, agresând pe Tânăr până la exasperare, la torpoare, la declanșarea unei imaginații macabre. Mai precis ludic-macabre. Este cheia în care, captiv și lucid, spiritul tânăr se exprimă cu naturalețe, caricaturizând mecanismul de absurdă cruzime ce ne e dat. Este și spiritul lui Lautréamont, care, născut la vreme de război, murea la abia 24 de ani, în timpul unui alt război. Tânărul care joacă cinismul, pentru a nu se prăbuși în teroarea revelației neiertătoare a condiției umane. Ilinca Stihi repetă de-a lungul piesei sonoritatea convențională a râsului «scelerat», cu efect ludic, de umor negru – umorul care ne definește, cum se știe, epoca. Tânărul de azi, plasat în siajul lui Maldoror, este insomniacul hiperlucid, dezabuzat, fiu al societății de consum, prins în ambianța artificială în care ziua nu se poate distinge de noapte și Fata de la Paișpe este un afiș mare cât un bloc: o nouă Géante, însă nu aceea fabuloasă și tandră din Baudelaire, ci opresivă, ne-vie, bolnăvicios excitantă pentru simțurile tocite prin suprasolicitare. Este nevoie de senzații tari, pentru ca simțurile amorțite de semnalele confuze, stridente ale cotidianului să le mai poată recepționa.

Interregnul din incantația lui Maldoror se regăsește în piesa radiofonică a Ilincăi Stihi, cu sclipirea de cruzime – estetic fascinantă – care traversează lumea animală, umană și divină totodată. Obsesia hranei (existențială și estetizantă) ocupă un loc central: canibalismul insatiabil al divinității, adică al omului, al întregii lumi vii. Schimbul între organic și anorganic, mecanica uciderii prăzii, pentru a susține viața. Între multiplele straturi simbolice și semnificative ale acestei materii, simțim tensiunea ființei tinere în încercarea de a se sustrage mecanismului, de a-i răspunde. Maldoror cel de demult și Tânărul de azi apar ca personaje ale unei epoci târzii și fără iluzie. Dar nimic nu este definitiv clasabil. Ceea ce face această materie interesantă este tocmai multidimensonalitatea ei, lipsa de linearitate: discontinuitate tradusă în forma însăși a acestei piesei radiofonice. În absența unui fir narativ, spectacolul se construiește pe principii ale repetiției și contrastelor. Se păstrează un permanent écart, o incompletitudine, un paradox fertil. Misterul îngemănării contrariilor, ciclicitatea fără ieșire, ca într-o transă atroce – și totuși vitalitatea, speranța de subtext. Cruzimea asupra altuia vine din nedreptatea suferită și pare, într-un segment dat, un act de ireductibilă imoralitate. Însă acesta duce la implicita reacție morală de suferință, suferința de a fi provocat/perpetuat suferință. Avem a face, în viziunea lui Lautréamont, cu o memorie culturală profundă, intergratoare, memorie racordată aici la propria noastră contemporaneitate. Blasfemia și umorul macabru, ambiguitatea totală a «plăcerilor cruzimii» se desenează pe fondul esențial al suferinței umane.

Având în vedere performanța acestui spectacol radiofonic, voi menționa o serie de nume din echipa care l-a realizat: actorii Zoltan-Octavian Butuc, Alex Vasilache, Manuela Ciucur, Gabriel Spahiu, Mădălina Anea și Mihai Moș; regia muzicală, Mădălin Cristescu.

“Maldoror – biografia…”,precizează în numele departamentului de teatru radiofonic Crenguța Manea (coordonatoarea proiectului), “face subiectul unei campanii de promovare care constă în audiții organizate în cafenele și spații culturale neconvenționale, din București și din țară, cu scopul de a apropia ascultătorii de un alt mod de manifestare a sensibilității, exprimată prin forme artistice contemporane și în spectacolul radiofonic.“

Să ne bucurăm de inițiativele multiple, datorate de câțiva ani încoace lui Attila Vizauer și altor membri ai departamentului, nu numai în demersul lor de rafinare a mijloacelor creației radiofonice, dar și în încercarea lor de a recâștiga un public tânăr, de fapt un public de toate vârstele, de a recâștiga – în fața risipei, stridenței și derizoriului cotidian – acest teren de un extraordinar potențial cultural.