Biografii comentate (XL). Adrian Păunescu/ de Călin Hentea

Repere biografice. Deși s-a născut în timpul războiului în Basarabia, Adrian Păunescu a copilărit în Oltenia, în satul Bârca, județul Dolj, și cu toate că tatăl – membru al Partidului Național Liberal – a fost condamnat de comuniști, fiul său va avea o opțiune certă pentru comunism. A debutat literar în 1960 și a devenit apoi autor a peste cincizeci de cărți, majoritatea de poezie, editate într-un tiraj de peste un milion de exemplare, multe din poemele sale devenind versuri ale unor cîntece folk și rock. La 17 septembrie 1973, Adrian Păunescu a înființat Cenaclul „Flacăra”, care a funcționat până pe 16 iunie 1985, atunci când, în urma unei busculade create pe stadionul din Ploiești, care a cauzat moartea mai multor tineri, autoritățile comuniste au interzis cenaclul.

Luând rapid amploare, după 1976 Cenaclul „Flacăra” a intrat sub umbrela atotcuprinzătoare a Festivalului național „Cântarea României”, fiind premiat de mai multe ori: în total s-au desfășurat 1.615 spectacole de muzică folk, rock și poezie în fața a șase milioane de spectatori, audiență neatinsă de nici o altă  manifestare artistică sau politică din timpul regimului comunist. În 1982 a apărut triplul album de discuri LP „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, la comanda C.C. al U.T.C., a fost realizată pelicula documentară de 65 de minute în regia lui Cornel Diaconu, „Cenaclul Flacăra – Te salut generație în blugi”, care a fost apreciată, dar interzisă spre difuzare în public, chiar de prietenul lui Adrian Păunescu, Nicu Ceaușescu. Spectacolele Cenclului ”Flacăra” s-au desfășurat mai întâi în săli de teatru („Ion Creangă” din București), sau de case de cultură, iar din anii 1982-1983 în lungi turnee pe stadioanele de fotbal din țară. Pentru creșterea audienței, Adrian Păunescu a inițiat și realizat mai multe emisiuni la radio și televiziune. Astfel din 1979, până în 1985, a fost difuzată săptămânal la radio emisiunea „Radiocenaclul Flacara – flori ale muzicii tinere“, interzisă o dată cu Cenaclul, în iunie 1985.

La televiziune, între 1977 și 1981, la ideea lui Dumitru Popescu – Adrian Păunescu a realizat o serie de emisiuni, cu diverse denumiri: „Antena va aparține“, „Antena Cântării Romaniei“, „Gala Antenelor“, „Descoperirea României“, „Redescoperirea României“ etc. Un alt vector de popularizare a Cenaclului Flacăra a fost și revista săptămânală Flacăra, condusă tot de Adrian Păunescu, care a transformat publicația într-o credibilă și eficace tribună de propagandă comunistă. Criticile lui Adrian Păunescu din timpul regimului ceaușist (pe tema cărora omul politic post-decembrist a făcut mare caz după 1990) nu s-au îndreptat împotriva comunismului, a dictatorului sau a familiei acestuia (el fiind un apropiat al lui Nicu Ceaușescu), ci doar împotriva unor evidente derapaje și excese ale unor nomenclaturiști (poemul Analfabeții, publicat în 1980 în revista Flacăra) sau în funcționarea unor mecanisme sau întreprinderi economice socialiste și de aceea el a fost perceput de către opinia publică drept un sicofant pentru modul în care susținea cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu.

Scuipat și respins de revoluționarii din stradă din decembrie 1989, Adrian Păunescu a intrat în 1992 în Partidul Socialist al Muncii condus de fostul prim-ministru ceaușist Ilie Verdeț, asigurându-și astfel un fotoliu parlamentar, pe care și l-a păstrat apoi prin înscrierea în PDSR (1998), ulterior PSD, deținând astfel un timp conducerea Comisiei de cultura și mass-media din Senat. Dezvelirea în 2012 a unui bust al lui Adrian Păunescu în parcul Grădina Icoanei din București a generat noi dispute și controverse privind rolul și poziția acestuia în viața politică și culturală înainte și după 1989.

Contribuții. Poet și publicist a cărui voluminoasă operă stă sub semnul unei acute controverse, atât la nivelul criticii literare, cât și la nivelul străzii, etichetat atât înainte, cât mai ales după 1990 drept „poetul de curte al lui Ceaușescu” sau „versificatorul stadioanelor” (valoarea literară a operei poetului nu face obiectul prezentului articol), Adrian Păunescu s-a identificat cu Cenaclul Flacăra. „Adrian a avut inspirația să adune toți pletoșii, toți băutorii de vodcă, să le dea vodcă și chiar bani de cheltuială și să-i lase să vorbească, să povestestească și să cânte ce vor ei. Așa a început atmosfera de cenaclu. Oamenii au fost fascinați pentru că era o portiță de scăpare. (…) După doi ani de cenaclu, toți ăia pletoși erau rași tunși, puși să facă odă. A fost lăsat să-și facă de cap pentru că avea obligații mai sus.  Eu cred că dacă nu făcea acest compromis cu Puterea, cenaclul nu ar fi existat de mult. Pericolul nu venea de la Păunescu, pentru că el era omul lor, de asta i-a mers bine până spre final”, afirma în 2010, în cotidianul Adevărul, Nicu Covaci, liderul legendarului grup rock Phoenix, care a cântat pe scena Cenaclului Flacăra din 1974 până în 1976, înainte de a fugi în Occident.

Criticul Paul Cernat a afirmat chiar că, pe durata existenței Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a fost de facto „al patrulea om în stat din punctul de vedere al influenței politice, după cuplul dictatorial și mezinul lor, Nicu” (Cernat, 2004, Explorări în comunismul românesc, Polirom). În lingușitoarea scrisoare de zece pagini pe care Adrian Păunescu i-a trimis-o lui Nicolae Ceaușescu în 28 mai 1982, cel ce se considera un bard național și un Evtușenko al comunismului românesc, propunea internaționalizarea acțiunii sale: „Cred ca am putea organiza noi, Cenaclul Flacara, un festival și un concurs internațional de poezie și muzică tânără” – „Muzica și poezia în slujba păcii și prieteniei”. În viziunea cultural megalomană a lui Adrian Păunescu, care se mula perfect pe scheletul protocronismului ceaușist promovat în epocă, odele (unele chiar libidinoase) aduse dictatoriului îi permiteau poetului intervenții punctuale, benefice pentru societate. Prin același mecanism de lingușire, atașat rostirii unui adevăr parțial, a funcționat și manipularea prin Cenaclul Flacăra. Nu există dovezi sau mărturii directe, doar deducții logice și presupuneri, potrivit cărora Cenaclul Flacăra ar fi fost inițiat de Adrian Păunescu, proiectat și apoi utilizat de către liderii propagandei comuniste de la București drept supapă pentru reducerea tensiunilor sociale sau culturale ale tineretului sufocat deja de efectul aplicării dogmelor ideologice ceaușiste conținute în Tezele din iulie 1971.

Pe de altă parte, după 1990, Adrian Păunescu și susținătorii acestuia din PDSR/PSD nu au contenit să minimalizeze contribuția spectacolelor Cenaclului Flacăra la cultul personalității lui Ceaușescu și la susținerea propagandisică a regimului, calificând-o drept un fel de tribut minim și inevitabil ce trebuia plătit în epocă pentru a putea fi continuate manifestările culturale adevărate. Speculând și manipulând nevoia și sentimentele firești și autentice de libertate, de iubire, de visare, îndeosebi ale tinerilor, spectacolele Cenaclului Flacăra (la care au participat de-a lungul anilor săi de început, înainte de a deveni o mașină de propagandă națională, artiști, formații, cantautori, poeți de autentică valoare) au creat în rândul numitei „generații în blugi” puternica iluzie de libertate și relaxare ideologică pe care regimul și însuși Nicolae Ceaușescu ar fi permis-o, din moment ce lăsa să se organizeze astfel de spectacole (unele dintre acestea erau programate intenționat în noaptea de Înviere, pentru ca adolescenții să nu meargă la Biserică să ia lumină).

Evaluări. Cenaclul Flacăra, poleit cu cele mai atrăgător patriotic-culturale intenții, a realizat de-a lungul celor 12 ani de existență prin contribuția directă și extem de energică a lui Adrian Păunescu o foarte eficace spălare a creierelor pentru o mare parte dintre tinerii și adolescenții unei întregi generații, contribuind substanțial la cultul personalității lui Ceaușescu și la credibilizarea propagandei regimului. Naționalism-comunismul ceaușist, continuat după 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Partidul România Mare, nu ar fi fost la fel de eficient și persistent în subconștientul românilor fără uriașa manipulare a Cenaclului Flacăra.

Plecând de la autopersiflarea plină a tupeu a lui Adrian Păunescu („… sunt un porc ordinar, sunt porcul dvs. Doamnă”) în prima sa apariție la televiziunea națională după 1985, în emisiunea lui Mihai Tatulici din 17 iulie 1992, Gabriel Liiceanu surprinde astfel în „Apelul său către lichele” mecanismele păunesciene de seducție deopotrivă a maselor și a puterii: „Și care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci talentați, de porci la nevoie gingași, care știu să cânte, să plângă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec ușor de la versul de iubire, înfiorat și foșnitor, la cel care răscolește, viril, măruntaiele pământului strămoșesc și fără de care noi am uita ce-i aia iubire de țară (noroc cu porcii care ne învață patriotismul), pentru a ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii, versul acela închinat stăpânirii, care atunci când ești capabil să-l faci de temut, pentru că în schimbul lui stăpânirea te ocrotește, te răsfață și te lasă, ca porc de serviciu, să trăiești la curtea ei. Care societate n-are nevoie de porci? Mai ales când porcii sunt înarmați cu revistă (în care pot publica ode porcești) și cu „cenaclu” în care numele României este răstignit pe cel al ultimului prim-secretar sau președinte -escu”.

Adrian Păunescu – născut la 20 iulie 1943, Copăceni, Bălți, Republica Moldova – decedat la 5 noiembrie 2010, București: poet, agitator și propagandist comunist