Biografii comentate (XXXI). Martin Luther, preotul reformator/ de Călin Hentea

Repere biografice. Pentru că familia sa a avut suficiente resurse pentru a-i susține educația, Luther a urmat din 1501 până în 1505 cursuri de drept  la universitatea din Erfurt, dar în urma unei revelații divine a hotărât să se facă preot, intrând într-o frăție augustină și dedicându-se vieții monahale. După studii academice de teologie a început să predea teologia la Universitatea din Wittenberg, unde în 1512 și-a luat doctoratul în teologie.

În urma vizitei sale la Roma din 1510-1511, unde a văzut cu ochii săi corupția Papalității, la 31 octombrie 1512, Luther, în mod simbolic, a fixat pe ușa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgențe pentru iertarea păcatelor de către preoții catolici. Treptat, distanța dintre gândirea lui Martin Luther și dogmele Bisericii catolice s-au adâncit, atingând probleme fundamentale ale doctrinei și ritualului catolic, el fiind sprijinit de călugării augustinieni.

În iunie 1520 Papa Leon al X-lea (1475-1521) a emis Bula de excomunicare a lui Luther, Exurge Domine, ce trebuia citită de la amvonul oricărei biserici; în replică, Luther a ars în public bula papală, considerând Biblia drept singura autoritate admisă în domeniul credinței și practicii religioase, mântuirea fiind posibilă nu prin indulgențe cumpărate, ci numai prin credință (sola fide). Tot în 1520 Luther a publicat lucrările Despre captivitatea babilonică a bisericii, Scrisoare către nobilimea germană și Despre libertatea creștinului. Pentru aplicarea Bulei de excomunicare pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman, împăratul Carol Quintul a convocat în aprilie 1521 Dieta de la Worms, care l-a judecat pe Luther și a emis un edict prin care acesta a fost pus sub interdicție imperială. Principele Saxoniei, Frederic al III-lea „cel Înțelept” (1463-1525), l-a ascuns pe proscrisul Luther, ce se bucura deja de un număr foarte mare de adepți, în castelul său de la Wartburg, unde acesta a tradus în germană „Noul Testament”, publicat în 1522.

Chiar dacă au fost folosite ideile și numele său, Luther nu a fost implicat și nici nu a susținut revolta armată a cavalerilor imperiali din 1523 și nici Răscoala țăranilor germani din 1525, publicând chiar textul Împotriva hoardelor de țărani tâlhari și ucigași. În 1523, Luther a pus în practică  învățăturile sale privind libertatea preoților de a se căsători, luând-o de soție pe fosta călugăriță Katarina von Bora (1499-1552), cu care a avut șase copii. În anii următori, Luther a publicat influentele lucrări Marele catehism și Micul catehism în 1529, iar în 1534 a tradus în germană și „Vechiul Testament”. Între timp, protestantismul câștigase din ce în ce mai mulți adepți, nu numai pe teritoriul landurilor și principatelor germane, devenind biserică oficială în Danemarca și Suedia.

Trecând la ofensivă anti-protestantă, împăratul Carol Quintul (1500-1558) a înfrânt definitiv armata ligii statelor protestante germane în bătălia de la Muhlberg în 1547 (la un an după moartea lui Luther), dar a avut înțelepciunea de a încheia o pace prin convocarea unei Diete la Augsburg, în urma căreia schisma protestanților față de catolici devenea definitivă, iar statele germane și locuitorii acestora aveau dreptul de a îmbrățișa religia pe care o doreau. 

Contribuții. Martin Luther nu a fost un propagandist în sensul contemporan al termenului, deoarece el nu a urmărit obiective sau interese politice și nici nu a folosit minciuna, exagerarea sau omisiunea în demonstrațiile sale teologice. Mai mult decât atât, chiar Luther a fost surprins de interesul, amploarea și adeziunea neașteptat de mari pe care ideile sale destinate unor dezbateri academice în interiorul bisericii le-au trezit în rândul unui foarte mare număr de oameni (Taylor, 1995, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Day, Manchester University Press, p. 98). În plus, nu există nici o dovadă că Luther ar fi planificat o campanie de propagandă sau de persuasiune în masă în favoarea ideilor sale. De asemenea, Luther nu s-a gândit inițial la crearea unei noi biserici creștine, la o schismă de Biserica catolică, ci doar la reformarea profundă a acesteia pentru ca oamenii. Cu toate acestea, ideile sale au fost exploatate propagandistic de către regii și principii germani care vedeau în distanțarea față de autoritatea Papei și a Bisericii catolice o modalitate de extindere a propriei lor autorități și implicit a veniturilor lor. De altfel, termenul de propagandă a apărut în 1622, mult după moartea lui Luther în 1546, ca o reacție tardivă din partea Bisericii catolice la Reforma protestantă declanșată de el.

Martin Luther, având o foarte puternică personalitate și tărie a convingerilor sale, a fost un excelent comunicator atât în scris, cât și prin predicile sale din amvon, dar și în calitate de compozitor de imnuri. Luther a fost puternic însuflețit de dorința de a transmite cât mai multor oameni adevărata cale de mântuirea a sufletelor lor după moarte, printr-o relație cu Dumnezeu manifestată prin credința fiecăruia și prin accesul direct la adevărurile scrise în Evanghelie. Gestul lui Luther de a-și afișa cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgențe și a corupției din sânul Bisericii catolice pe ușa bisericii din Wittenberg nu era ceva neobișnuit în epocă, ci era „o acțiune acceptată drept o manifestare publică a unui punct de vedere în epoca premergătoare presei intelectuale în care apar în zilele noastre astfel de lucrări” (Randell, 2002, Luther și Reforma în Germania, editura Bic-All p. 29). Pe de altă parte, reforma bisericii predicată de Luther nu ar fi cunoscut o asemenea întinsă, rapidă și temeinică răspândire în absența tiparului, considerat de acesta drept „cel mai mare gest de grație Dumnezeiască”.

Predicile ținute în amvon de Luther erau lungi de peste o oră, ceea ce în epocă nu deranja pe nimeni, păstrându-se circa 2300 dintre acestea, dovedesc cum prin exemple simple luate din existența comună erau limpezite mistere vieții și relația oamenilor cu Dumnezeu (Randell, 2002, p. 61). Folosind un stil accesibil oamenilor de rând, Luther și-a structurat principalele idei reformatoare în Marele catehism și Micul catehism, menite a fi citite cu regularitate de fiecare credincios și din care anumite părți mai importante trebuiau memorate.

Gravurile cu portretul lui Luther circulate în epocă înfățișau un om foarte solid, puternic deschis către plăcerile vieții, total opus imaginii ascetice a preotului promovată de catolicism. Luther a compus și imnuri menite să ajute la răspândirea și accesibilitatea cât mai largă psalmilor și cuvântului lui Dumnezeu în limba germană în rândul oamenilor. Aceste lucrări erau citite îndeosebi de nobili, dar mai ales de preoți, care la rândul lor predicau ideile lutherane în cadrul unor slujbe publice către mari mase de oameni, majoritate analfabeți, pentru ca aceștia să facă schimbări în viața lor religioasă (Randell, 2002, p. 112). Enoriașii erau repede cuprinși de entuziasm și treceau rapid la schimbarea propovăduită care corespundea năzuințelor lor, înăbușind prin amenințări acele împotriviri care se manifestau accidental. Ideile reformatoare anti-catolice ale lui Luther au fost acceptate în contextul unei revolte mute, unei exasperări cvasigenerale existente în rândul germanilor împotriva Papalității, ale cărei venituri uriașe proveneau tocmai din statele germane.

Chiar în timpul confruntării sale cu elvețianul Urlich Zwingli (1484-1531) la Colocviul de la Marburg din 1529, sultanul Suleiman Magnificul (1494-1566) asedia Viena cu o puternică armată otomană. În consecință Luther, care respinsese idea unui „Război sfânt” împotriva turcilor-otomani drept străină doctrinei creștine, a acceptat nevoia unui război secular, ne-religios de apărare națională împotriva unei invazii străine. Pe de altă parte, după ce a citit în 1542 o ediție în latină a Coranului și a scris câteva pamflete anti-islamice, Luther a concluzionat că turcii trebuie lăsați să trăiască în religia lor, tot așa cum trăiește și Papalitatea într-un fals creștinism, opunându-se interzicerii publicării Coranului, care însă trebuia supus judecății.

În același timp, Luther îi considera blasfemiatori pe evrei, deoarece aceștia nu recunoșteau natura divină a lui Isus, în care creștinii îl vedeau pe Mesia. Spre sfârșitul vieții, furios din cauza neconvertirii evreilor la creștinism, Luther a scris câteva pamflete violent anti-semite, care au fost apoi intens exploatate propagandistic de către naziști. În 1980, Biserica luterană s-a delimitat de declarațiile antisemite ale lui Luther și a respins folosirea acestora împotriva credincioșilor luterani din prezent.

Evaluări. Conceptul de Reformă nu a existat în epoca lui Luther și cu atât mai puțin încadrarea temporală a acesteia în Germania între anul 1517 – afișarea celor 95 de teze, și 1555 – pacea de la Augsburg, el fiind introdus abia prin secolul XVIII de istoricii protestanți. Propaganda protestantă a început să funcționeze cu adevărat în confruntarea cu contra-reforma catolică, abia după moartea lui Luther, însoțind adesea războaiele religioase occidentale. Influența lui Martin Luther asupra Reformei a fost uriașă, forța ideilor sale clătinând unitatea religioasă vest-europeană și întreg edificiul Bisericii catolice. „Luther a fost un om cu defecte și lipsuri, dar prin ascuțimea minții lui, prin forța personalității sale și intensitatea convingerilor religioase, el a fost o piatră de hotar în schimbarea cursului istoriei moderne europene” (Randell, 2002, p. 73).

Martin Luther – născut pe 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman – decedat pe 10 februarie 1546, Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman, preot și teolog german, fondator al Bisericii lutherane