Biserica Izvorul Tamaduirii

Cine are curajul sa spere ca vreodata bucuresteanul va renunta la nenorocita traditie a ignorarii si, implicit, a distrugerii vestigiilor istorice intruchipate de manastiri, biserici, clopotnite si case? Eu, nu.

Este o problema ce tine de cultura, desi scoala romaneasca pare excesiv de bogata in materii de predare si de mentalitate: asa cum nicio biblioteca nu are dreptul moral sa puna pe foc “cartea ruseasca”, nicio comisie de la Primarie nu poate sa decida ce anume trebuie pastrat si ce anume distrus. Stravechea invidie a slugilor fata de stapani se manifesta acum, sub sceptrul decizional al urmasilor acelor slugi, care isi imagineaza postura de stapan, interpretand cu brutalitate un rol deloc studiat. Privesc cu jale fotografia bisericii Izvor, pe langa care am trecut de sute ori si in care am intrat de cel putin douazeci de ori ca sa ma inchin. “Stapanul” Nicolae Ceausescu, astazi inlocuit de comisii, a hotarat cu fermitate ca trebuie sa fie demolata, desi, in parte, strada Izvor si imprejurimile exista inca. Marile cutremure din 1802, 1830, 1940 si 1977 o stricasera, dar nu o stersesera de pe fata pamantului. Nici bormbardamentele germane din 23-25 august 1944 nu au reusit sa o “desfiinteze”, cu toate ca au afectat-o. Mai mult, de fiecare data a fost reparata cu dragoste de catre mahalagii, chiar cu pretul injumatatirii painii de pe masa, cu donatii pretioase din propria colectie, cum a facut omul de cultura Dan Nasta. Si nu era penurie de biserici in aceasta zona a Capitalei: pe o raza de un kilometru erau cel putin o duzina! Era, insa, comoara spirituala a comunitatii… Pana intr-o zi de august din 1984, cand buldozerele asmutite de un om de “jos” care s-a trezit stapan au navalit peste sfantul lacas, pentru a-l inlocui cu iarba, hrana spirituala a “stapanului”.