Biserica, un spațiu „Colectiv”/ de Tudor Călin Zarojanu

Am s-o spun de la bun început, tranșant, pentru că nu este cazul de vreo nuanțare: conducerea Bisericii Ortodoxe Române a greșit sever în cazul tragediei de la Clubul „Colectiv”.

În primul rând, ar fi trebuit ca, încă din acea noapte, să emită un comunicat în care să deplângă moartea și rănirea gravă a acelor tineri – într-un număr al cărui singur precedent era Decembrie 1989!

În al doilea rând, ar fi trebuit ca, încă de a doua zi, măcar câțiva preoți să vină acolo unde veneau mii de români pentru a aprinde o lumânare și a rosti o rugăciune. Atât. S-a întâmplat abia în a patra zi. Argumentul că preoții slujesc în biserică, nu în stradă, a fost de-a dreptul jenant, căci 1. Nu de slujbă era vorba, ci de prezență și rugăciune; 2. Cu toții am văzut slujitori ai bisericii făcând sfeștanii la mașini și motociclete prin parcări. Și mai penibilă a fost scuza că nimeni nu i-a chemat! Cum observa cineva în spațiul virtual, nici de Bobotează, nici de Paști, nici de Crăciun nimeni nu cheamă preotul să-i sune la ușă…

În plus, atitudinea Patriarhului înconjurat de jurnaliști a fost de-a dreptul agresivă: Nu ne învățați voi care sunt datoriile Bisericii! Evident, jurnaliștii nu încercau să-l învețe nimic, ci doar să înțeleagă ceea ce nu prea era de înțeles… Câteva zile mai târziu, și-a cerut părintească iertare, dar numai după ce strada îi ceruse și domniei-sale demisia…

O cu totul altă atitudine din partea BOR – una pur și simplu omenească, de compasiune, dar și una care să consfințească rolul de păstor al unor oițe îndurerate – ar fi fost cu atât mai necesară cu cât tot în spațiul virtual apăruseră replici aberante de genul „Sărbătoreau forțele Diavolului (aluzie la Halloween, dar și la muzica rock!), și-au meritat soarta!” Biserica trebuia să se delimiteze urgent de o atare perspectivă – păgână, nu creștină!

E drept, în slujba de Sfânta Liturghie din duminica următoare tragediei a fost inclusă – la indicația patriarhală – pomenirea morților din urmă cu două zile. A fost însă prea puțin și prea discret: societatea românească avea nevoie în acel moment de mesaje care să iasă din incinta bisericilor, să nu fie adresate doar enoriașilor care au mers la slujbă.

De partea cealaltă, însă, s-au înregistrat reacții la fel de nejustificate. A te pronunța vehement și revendicativ împotriva Bisericii în sânul căreia te-ai născut, pentru că ești nemulțumit de ceea ce fac o parte dintre conducătorii și slujitorii ei este exact același lucru cu a striga HUO, ROMÂNIA! pentru că ești nemulțumit de guvern sau de funcționarii publici de care te-ai lovit. De care te-ai lovit – să ne-nțelegem, pentru că n-ai cum să știi cum sunt toți, nici măcar majoritatea. „Popii sunt…”, „popii fac…” și „popii au…” sunt fraze aberante, cu orice s-ar înlocui punctele de suspensie. Câți dintre noi au văzut slujind, au stat de vorbă sau cunosc cât de cât bine mai mult de doi-trei preoți? Se practică o sinecdocă inacceptabilă: se înlocuiește o întreagă clasă de oameni cu câteva imagini TV, în special celebrul și mult ironizatul „sobor de preoți”. Cu haine scumpe, lanțuri de aur la gât și mașini luxoase, desigur…

Câți dintre cei care au strigat în stradă ori au purtat pancarte cu „Vrem spitale, nu catedrale!” și-au pus vreo clipă întrebarea: Dar stadioane? Dar parcuri? Dar săli de concerte? Dar biblioteci? Parcă n-ar fi nici astea la fel de necesare ca spitalele, nu?

Să tragem o linie. Cred că – dincolo de tragedie – sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie 2015 ar trebui să ne facă pe toți, clerici și laici deopotrivă, să ne amintim și să înțelegem cât mai bine că biserica este un spațiu colectiv. Măcar așa, tinerii din „Colectiv” nu vor fi murit și suferit degeaba.