Blestemul fotoliului 32 (II) și sfertul academic/ de Daniel Nicolescu

“Iată-vă. Iată-vă în sfârșit! Ales pe 26 martie 2009, ați fost primit astăzi, după 27 de luni. V-am așteptat îndelung. Totuși, felul în care v-ați regizat campania, cu surle și tobe, părea să vestească via dumneavoastră nerăbdare de a veni alături de noi. Au început să curgă pretextele. Fie alegerea croitorului, care vă chinuia prea mult. Fie perioada anului, de temut pentru persoanele alergice. Fie proasta poziționare a astrelor. Dar, mai presus de orice, a fost vorba despre redactarea discursului dvs, care vă cufunda în anxietate…”

François Weyergans s-a lăsat toată viața așteptat. Primul roman, “Salomé”, l-a scris la 19 ani și l-a publicat de-abia după alți 25. A anunțat apariția romanului “Trois jours chez ma mère” (Premiul Goncourt 2005) cu șapte ani înainte să-l publice și cam cu cu tot atâția înainte să-l scrie (cartea a fost redactată, se pare, cu câteva luni înainte de apariție). S-ar zice că suferea, flaubertian, de angoasa stilului, dar, de fapt, omul se chinuia nu să rescrie, să reconstruiască, să finiseze, ci să se apuce de scris. Micuțul Godot și-a extins, treptat, haloul de etern așteptat și în afara scrisului.

Asta pentru că vrea să sâcâie și să atragă atenția celor care chiar înseamnă ceva pentru el. Cu noi, ceilalți, omul știe să fie plin de civilitate. L-am cunoscut în 2006, la București, unde venise să-și lanseze cartea proaspăt tradusă (“Trei zile cu mama”, editura Polirom) și am petrecut o seară de vis în compania lui, a lui Bogdan Alexandru Stănescu (coordonatorul Bibliotecii Polirom), a soției lui, Oana Boca și a traducătorului cărții, Dan Radu Stănescu, la o locandă bucureșteană.

Fals timid, cenușiu în îmbrăcăminte, neras, arborând un soi de jovialitate tristă, a sosit, matematic, la ora convenită. Ne-a delectat, în timpul unei cine prelungite, cu zeci de povestiri și anecdote despre viața scriitoricească franceză, l-a luat (cordial) peste picior pe amicul Houellebecq (căruia tocmai îi “furase” Goncourt-ul), precum și pe alți confrați din Hexagon.

În schimb, și-a răsfățat delirant ego-ul, pe măsură ce se înmulțeau paharele de vin băute, a sporovăit despre tirajele faraminante (???) pe care le obținuse în Extremul Orient cu ultima lui carte și a declarat, cu deplină onestitate, că nu știe ce va conține următorul lui op literar. Dacă e să rezum personajul, aș spune că e un malițios capabil de tandrețe, un confuz care știe prea bine ce vrea de la viață.

Iar în momentul de față, chiar și-a văzut visul cu ochii: a ajuns sub Cupolă, dar mai ales a fost așteptat sub Cupolă. În privința blestemului pe care-l aduce fotoliul în care va ședea (asta dacă va catadicsi vreodată să participe la sesiunile academice), F.W. s-a declarat imun, căci nesuperstițios.

Între timp, povestea fotoliului 32 face valuri și naște bestseller-uri. Mergând pe urmele lui Gaston Leroux (care scria, în 1911, “Le fauteuil hanté”), fiica lui Maurice Rheims, Nathalie, a imaginat un “policier” adorabil – “Le fantome du fauteuil 32”, care țese laolaltă istoriile tenebroase pe care fotoliul 32 le-a născut în decursul timpului, începând cu cea mai sinistră, cea a lui Loius-Simon Augier, primul nemuritor care și-a pus singur capăt zilelor, în 1816.