Bond. Patriotul Bond/ de Călin Hentea

Am fost, sunt și nu am nici o șansă de a scăpa de condiția de fan al seriei James Bond, de la Sean Connery încoace. Trecând prin umorul detașat al lui Roger Moore sau charisma, tot britanică, a lui Pierce Brosnan, ajungând până la duritatea calculată a lui Daniel Craig, mi-am regăsit de fiecare dată condiția de copil adolescent la vederea tuturor gadget-urilor clasice ale francizei: Austin Martin-ul cu mitraliere și scaun ejectabil, secretara Moneypenny îndrăgostită fără speranță, jucăriile SF furnizate de Q punctual utile în momente cheie, femeile fatale, dușmanii diabolici, imperturbabilul (a) M, pupătura exotic-relaxată din final și hit-ul lansat pe generic…

Skyfall, Coordonata Skyfall mi s-a părut însă cel mai patriotic film din seria Bond, poate tocmai pentru că a fost lansat al aniversarea a 50 de ani de la Dr. No, cu Sean Connery și Ursula Andress, din 1962. Drapelul Marii Britanii este pus de regizorul Sam Mendes să fluture în toate momentele de respiro ale filmului, inclusiv în final, deasupra acoperișurilor Londrei, dar și pe sicriele agenților căzuți sau pe bulldogul churcill-ian de porțelan, nelipsit de pe biroul lui M și lăsat moștenire lui James Bond. Profetic. Apropo de M: Judy Dench a fost pusă să recite cu multă convingere, într-o audiere oficială și ostilă, versuri patetic-patriotico-profetice ale victorianului poet național Alfred Tennyson, tot așa cum însuși Bond, James Bond, și-a susținut credința în Anglia chiar fiind legat pe un scaun în fața demonicului adversar interpretat superb de Javier Bardem.

O ușoară notă de șovinism imperial anglo-saxon a fost permanent sesizabilă în filmele Bond, chiar dacă aceasta este atenuată printr-o autoironie, tot britanică. Ideea centrală care a fost și a rămas în franciza Bond este aceea că Imperiul britanic al Majestății Sale, chiar dacă nu mai e ce-a fost odată, adică o mare putere colonială, datorită agenților săi înzestrați cu calități neobișnuite pentru alții, este capabil și are resurse să intervină decisiv oriunde pe glob pentru a apăra eficace interesele britanice, conjugate, desigur, cu cele americane. Adică un patriotism servit cu multe condimente naționale, pentru consumul larg al cetățenilor de pretutindeni.

Întorc acum foaia pe moșia strămoșească. Nu avem și nici nu am avut vreodată vreo sămânță de James Bond (deși de bărbați virili și charismatici, noi, românii, nu am dus niciodată lipsă) și cu atât mai puțin ne-au trecut prin minte veleități imperiale. Dimpotrivă. Dar am ajuns să ne fie rușine nu să ne manifestăm ca patrioți (cu tricolor, cu bărbați și femei arătoși, cu oarece noblețe și eleganță – atât cât mai sunt, cu acele elemente definitorii specifice, altele decât o frunză-n vânt), preferând în schimb, cu prea multă ardoare, exhibarea periferiei, mizeriei, promiscuității morale și ticăloșeniei cotidiene. Am uitat, dacă am știut vreodată, noi, românii, să ne manifestăm, să ne expunem patriotismul la modul onest, decent-comercial, credibil, altfel decât în registrul patriotard-trivial pe care-l preferă multe, mult prea multe dintre vocile politice ale României în acest moment. Franciza James Bond a fost (chiar și în condițiile dure ale Războiului Rece) un mod de exprimare pasionant prin intrigă, seducător prin umor, pașnic prin recursul la SF, subtil prin autoironia patriotismului britanic, într-o vreme (ale cărei ecouri puternice continuă și în prezent) în care la noi patriotismul însemna falsificarea istoriei, bătutul cât mai zgomotos cu cărămida-n piept și culpabilizarea străinilor pentru nereușitele noastre.

Oricâtă nevoie (conștientă sau nu) am avea noi, românii, de exorcizare a răului și metehnelor naționale, acumulate cu sau fără vina noastră, în scop curativ, cred că a venit momentul să reînvățăm a fi patrioți. Nu neapărat după rețeta James Bond.