Boogie sau nostalgia tineretii

Sa zicem ca primele doua filme ale lui Radu Muntean pot fi considerate extravertite (desi frenezia actiunii din Furia si Hartia va fi albastra nu exclude deloc nuantele multiple ale povestii si relieful psihologic al personajelor), iar acest Boogie un introvertit si intens portret al unei generatii. Generatia celor care au acum treizeci-patruzeci de ani, care in ’89 erau – sau nu – pe baricade si care au avut, drept pandant al adolescentei, un sac cu iluzii ceva mai incapator decat se intampla de obicei chiar la asemenea varsta. Ei se vor regasi, frisonant de puternic, in acest film despre trei fosti colegi de liceu – Bogdan Ciocazanu, Penescu si Iordache – care se intalnesc intamplator de 1 Mai la mare, unde Bogdan a venit cu nevasta, Smaranda, si fiul lor de 4 ani, Adrian. Dornici sa reia spiritul vechilor escapade din adolescenta, Penescu si Iordache il iau pe sus pe Bogdan (poreclit in liceu Boogie) la o seara intre baieti, dar cu voie de acasa. Ceea ce parea o reintalnire vesela si fara griji scoate insa la iveala adevarata stare a lucrurilor, confruntandu-l pe fiecare dintre cei trei cu propria viata si propriile asteptari inselate. Fara nimic strident, fara pic de melodrama si fara cea mai mica intentie de poleire “artistica” a adevarului, povestea scrisa de Razvan Radulescu, Alex Baciu si Radu Muntean poarta in ea o tristete sfasietoare, care te izbeste in plex, mai ales ca e scrisa cu acea autenticitate de lipsa careia filmul romanesc a suferit indelung si aparent incurabil. Umorul si ironia subtila a scenaristilor alterneaza intr-un ritm perfect cu nostalgia adanca ce imbratiseaza povestea. Printre glumite care s-ar vrea virile si destepte, cei trei fosti baieti veseli lasa, in cele din urma, sa se intrevada gustul coclit al prezentului. Iordache s-a ratat in Suedia, Penescu aici. Nici macar reperele spatiale ale triumfului lor erotic-adolescentin de altadata (cand toti erau liberi, optimisti si lumea era a lor) nu rezista – camera de hotel intesata candva de prieteni, muzica, veselie si fete frumoase apartine deja trecutului, iar prezentul ii apasa in ton cu vantul rece, statiunea pustie cu decor depasit, chelnerii apatici, friptura congelata si terasele deprimante.
Tineretea lor pare un festin de la care toata lumea a plecat deja, iar intalnirea fortat vesela de acum are aerul lugubru al resturilor risipite pe sub mese si al mucurilor de tigara stinse prin cesti de cafea. Pana si discoteca in care urla o muzica imbecila, iar cateva pipite danseaza dezarticulat prin colturi e dezolanta, iar momentele de relaxare asteptate de la o pustoaica zgribulita, care se prostitueaza intr-un colt de strada, nu fac decat sa dezvaluie stresul si propriul sentiment de ratare al eroilor. Singurul la adapost fata de asemenea sentiment de pierdere absoluta este Bogdan, fostul Boogie, care, in ciuda maruntului conflict casnic pricinuit de seara cu baietii, are o viata echilibrata si o casnicie reusita. Nerealizarea personala, pierderea printre degete a tineretii omnipotente si alunecarea treptata spre batranete – acea “posomorata lipsa de curiozitate”, cum o caracterizeaza francezii – sunt surprinse atat de inteligent si de sincer in filmul lui Radu Muntean, incat iti dau o stare mai trista decat daca ai plange. Coltii tociti, dar diabolic de perseverenti ai inceputului batranetii ies la iveala in aceasta poveste infinit de umana si adevarata, in care ratarea colectiva e traita si simtita la nivel personal. Cu atat mai intens.