BookCrossing

Cu un veac si ceva in urma, Anatole France isi avertiza semenii sa nu imprumute altora carti, pentru ca “nimeni nu le da inapoi”. Si continua, ironic (sau poate nu…), zicand ca “singurele carti pe care le are in biblioteca personala, erau carti ce ii fusesera imprumutate”.

Trecand cu vederea o clipa faptul ca France este parintele lui Sylvestre Bonnard (daca nu chiar faptul ca Bonnard este insusi Anatole France), adica incercand sa-i luam ad litteram sfatul, fara suspiciuni, putem decortica mai multe concluzii colaterale. Una ar fi ca biblioteca nu este un tezaur personal, alcatuit cu truda si sentimentul proprietatii, o colectie de obiecte valoroase in sine pe care se afla gravate ex libris-uri orgolioase, ci o suita de duble omisiuni (de-o parte amnezia proprietarului, pentru care, se vede treaba, cartea nu este atat de importanta, de vreme ce nu ii cere restituirea, si pe de alta pauza de memorie sau de simt moral a celui care a imprumutat-o). Pentru cel din urma, biblioteca nu este decat o antologie provizorie, un obiect de lucru mobil dar rece, privit fara afectiune dar constituit nu fara oarecare rapacitate. Un posibil model de promovare si de privilegiere a ceea ce spune cartea iar nu a ceea ce este ea in sine.

Un relativ recent infiintat (2001) Club international al cartii fara frontiere, intitulat BookCrossing, coaguleaza, intr-o oarecare masura, aceste idei, dar le aduna sub semnul unui franciscanism induiosator. Fenomen cu aderenti din ce in ce mai numerosi si mai entuziasti, BookCrossing-ul desfasoara un mecanism simplu. In loc sa lasam cartile sa doarma intr-o biblioteca si sa adune praf, mai bine le abandonam, dupa lectura (desi acesta e, pare-se, un criteriu facultativ), in natura (“in the wild”), in orice loc public, pe o banca in parc, in metrou sau in autobuz, in speranta ca alte persoane le vor gasi, citi si da mai departe. Se creeaza, astfel, arhitectura unei comunitati bibliofile (???) si premiza unei lumi ca o biblioteca. Cartile abandonate sunt marcate cu emblema BookCrossing si au atasat un numar de cod, prin care cel care care a parasit cartea o poate urmari (prin intermediul site-ului aferent clubului). Ce fericire mai mare puteti avea, se intreaba promotorii curentului, decat sa descoperiti ca volumul lasat de dumneavoastra pe o alee din parc a ajuns, dupa cinci ani, in cealalta emisfera, pe o alta alee, dintr-un cu totul alt parc? Marturisesc ca imi vin in cap mult mai adanci motive de fericire, dar ca nici acesta nu e de dat deoparte. Mai ales pentru oamenii din speta radioamatorilor, dependentilor de chat on-line, pentru pionieri si boy scouts, pentru revolutionari si, mai ales, pentru cei care deja au o biblioteca asa cum eunucii au un harem (Hugo dixit). In ceea ce ma priveste, va incurajez sa practicati BookCrossing-ul, in speranta ca voi gasi pe strada carti, multe carti. Nu de alta, dar admir neconditionat secta criminala a batranului personaj Sylvestre Bonnard, in stare sa-si fure singur cartile, dupa ce le-a daruit.