Borges: Dumnezeu e creația maximă a literaturii fantastice

Jurnalistul și scriitorul argentinian Orlando Barone a avut ideea de a pune la cale un set de întâlniri între Borges și Sabato din care să rezulte o carte. A pornit tocmai de la observația de bun-simț că există suficiente cărți de interviuri, dar mai rar cărți în care două personaje de talie culturală grea să dialogheze pur și simplu pe diverse teme care le-au frământat în viața.

A rezultat un splendid volum tradus astăzi și în limba română: “Borges – Sabato. Dialoguri consemnate de Orlando Barone” (Editura Polirom, 2010, traducere din limba spaniolă, postfață și note de Ileana Scipione).

Printre multiplele teme abordate regăsim problematica religiei și a credinței în Dumnezeu. Precum în întreg dialogul, Ernesto Sabato este ceva mai livresc, mai lucid, mai previzibil, încercând să contrabalanseze geniul lui Jorge Luis Borges, ale cărui sclipiri și afirmații nonconformiste fac sarea și piperul cărții. Nu mai puțin cult, Borges strălucește prin exprimarea aforistică și prin umor. Imaginația sa debordantă surclasează constant realitatea perceptibilă muritorilor. Barone, mult mai tânăr decât cei doi la vremea acestor dialoguri (1974-1975), intervine tactic, rareori, cu timiditate, câteodată inadecvat, pare strivit de prezența acestor coloși ai literaturii sud-americane și universale:

“BARONE: Și ce crezi Domnia Ta despre Dumnezeu, Borges?

BORGES (cu ironie solemnă): El e creația maximă a literaturii fantastice! Ce-au imaginat Wells, Kafka sau Poe e zero față de ce-a imaginat teologia. Ideea unei ființe perfecte, omnipotente, atotputernice e cu adevărat fantastică.

SABATO: Da, dar ar putea fi vorba și de un Dumnezeu imperfect. Unul care să nu poată manevra bine afacerea sau împiedica seismele. Sau unul care doarme și are coșmaruri sau accese de nebunie: cum ar fi ciumele sau catastrofele…

BORGES: Sau noi doi. (Râd)” (p. 35-36).

Trebuie să recunoaștem, teoriile regăsite în întreaga istorie a religiilor au mult mai mare farmec atunci când sunt întrupate în spusele și creația unor astfel de oameni…

“SABATO: Dar, spune-mi, Borges, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce scrii atâtea povestiri teologice?

BORGES: Deoarece cred în teologie ca literatură fantastică. Ea e perfecțiunea în materie de literatură fantastică.

SABATO: Atunci, presupunând că el însuși ar fi Marele Bibliotecar Universal, acel bibliotecar cu care toată viața a visat să se identifice, Borges ar pune, desigur, Biblia pe primul loc?

BORGES: Și, mai ales, o carte ca “Summa Theologica”. E o operă fantastică, mult superioară celei a lui Wells (Zâmbește)” (p. 36-37)…

Pentru cititorii dedulciți la lecturi exclusiviste – fie acestea creștine -, o necesară precizare a aceluiași Borges: “Literatura nu-i mai puțin reală decât ceea ce numim realitate” (p. 58).

Undeva, în notele introductive (cam prea sentimentale) ale fiecărei întâlniri, tânărul discipol Barone, intuind că vechea dispută dintre cei doi nu s-a încheiat, consemnează: «Văzându-i, înțeleg că sunt adversari, dar nu de pe căi, ci din universuri opuse. Borges nu va scrie niciodată “Abaddon”. Nici Sabato nu va scrie “El Aleph”».

Tot Borges are leac pentru fundamentaliștii & fanaticii de pretutindeni, pentru sclavii perspectivelor unilaterale (citând din Emerson, despre divinitate): “When me they fly, I am the wings” (“Când ei fug de mine, eu sunt aripile”) și continuă:

«E cu adevărat teribil. Baudelaire repetă apoi aceeași idee: “Eu sunt lovitura și obrazul”. “Je suis le soufflet et la joue”. Rămâne un moment gânditor, apoi murmură (notează Barone):

– Ce frumoasă-i literatura!

Sabato îi zâmbește» (p. 101).

Frumusețea literaturii, frumusețea lumii în care trăim – iar dacă nu știm să o vedem, ne-o va arăta un orb, Borges, cel care îi spune la un moment dat lui Barone: “Am încredere orbește în tine”…

Dar ironiile celui care vede cu adevărat, cu ochii spiritului, nu se opresc aici. Acesta observă cât de mică este credința unora: “E de ajuns o durere de măsele pentru a nega existența unui Dumnezeu atotputernic” (p. 103). Sau “Dumnezeu e atât de generos cu omul, încât îi dă totul, chiar și posibilitatea Infernului” (p. 103)…

Iar fiindcă Sabato a scris uneori despre Borges, iată și comentariile acestuia, foarte bine alese de Ileana Scipione în Postfață: “Școala de la Viena consideră metafizica o ramură a literaturii fantastice. Această aserțiune îi indispune pe metafizicieni și îl binedispune pe Borges: cărțile lui abundă în jocuri metafizice. În realitate, eu cred că Borges vede totul sub aspect metafizic: a făcut ontologia jocului de cărți truco și teologia crimei de mahala; ipostazele realității lui obișnuiesc să fie o Bibliotecă, un Labirint, o Loterie, un Vis, un Roman Polițist; istoria și geografia sunt simple degradări spațio-temporale ale unei eternități conduse de un mare Bibliotecar” (p. 198).

…O carte-eveniment care întregește splendida serie J.L. Borges editată de Polirom, în care vom găsi teorii despre literatură și artă, gânduri despre vis și despre creația proprie, mărturisiri autobiografice ș.a.m.d.

Dar și un gen de proiect ale cărui corespondențe românești nu le întrezărim încă. Ce desfătare ar putea genera cărți de dialoguri ale greilor din varii domenii culturale românești: Mircea Cărtărescu & Dan Stanca (proză), Nicolae Manolescu & Daniel Cristea-Enache (critică literară), Ioan I. Ică jr & Pr. Wilhelm Dancă (teologie creștină), Horia Roman-Patapievici & Sorin Lavric (istoria ideilor) etc. etc. Cu atât mai mult cu cât unii dintre cei enumerați – cu asumată subiectivitate – mai sus nu au relații tocmai calde în acest moment, precum s-a petrecut cândva și cu tandemul argentinian. Din păcate, lumea talkshow-lui TV canibalizează dialogul real și văduvește astfel cultura de amplă respirație de opere care să rămână peste timp.

În fine, să ne încredem în inteligența infinită și mai puțin în aceea omenească. Dar ce este inteligența infinită? Iată ce crede Borges:

“Ce este inteligența infinită? va dori, probabil, să afle cititorul. Nu există teolog care să nu o definească; eu prefer să dau un exemplu. Pașii pe care-i face un om, din ceasul nașterii sale până în acela al morții, trasează în timp o figură cu neputință de pătruns cu mintea noastră. Inteligența Divină intuiește instantaneu această figură, așa cum oamenii recunosc imediat un triunghi. Iar această figură are (probabil) funcția ei precisă în economia universului…” (vezi povestirea “Oglinda enigmelor”, în volumul lui J. L. Borges “Eseuri”, Polirom, 2006, p. 264).

Ce fascinante cursuri de istorie a religiilor sau măcar a spiritualității pot rezulta dintr-o Summa Borgesiana!

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.