Brancusi: energie si alergie

Multa lume m-a intrebat de ce am ales sa-l sustin tocmai pe Brancusi in programul “Mari romani” de la TVR. De ce nu pe Eminescu, daca tot am debutat cu o carte despre el? De ce nu pe I.L. Caragiale, daca-l tot colind de trei decenii? De ce nu pe Cioran sau Eliade, daca tot ma mandresc cu eticheta de “neointerbelic”?
Am (tot) raspuns, dar o fac, nu fara placere, din nou. Nimeni nu mi s-a parut ca incorporeaza Ideea romaneasca in lume asa cum se intampla cu Brancusi. Aici, acasa, mari purtatori de esenta nationala sunt, desigur, mai multi, de la Brancoveanu la Marin Preda, trecand prin Eminescu, Caragiale, Creanga, dar si prin Iorga, Mircea Vulcanescu s.a. Insa in afara nimeni nu a reusit asa o sinteza minunata de paradoxuri cum a reusit acest taran oltean cioplitor, care a schimbat definitia artei moderne din dictionarele americane, a impus esteticii occidentale sa imparta evolutia artei secolului XX in doua – inainte si dupa Brancusi -, facand din piatra zbor inefabil, din somn revelatie, din cumintenie energie stihiala, din rugaciune lupta cu neputinta. Contrariind, adica, exact ca fiinta romaneasca, in care numai privite pe dos ori piezis, pierdute, alterate sau eterate, lucrurile ajung sa se aseze in buna lor randuiala!
Nu-mi fac iluzii ca trista, cenusia comemorare de acum va schimba intrucatva destinul brancusian in tara care pare ca l-a creat anume spre a-l alunga si a-l tine la distanta cat mai tenace, refuzandu-i sistematic intelegerea, intoarcerea, asimilarea. Marea vorba testamentara a artistului a ramas nestirbita, ba a fost reconfirmata cu varf si indesat: “Nu stiti ce va las eu aici”. Ea trebuie numaidecat dublata de cuvintele din martie 1957, inaintea mortii, care strang fara crutare – dar si fara speranta – toata istoria exilului romanesc: “Mor neimpacat, fiindca nu pot sa-mi dau sufletul in tara mea…”.
Nu e de facut vreun proces de intentie publicului. Nu deficientele receptarii comune sunt de incriminat, pentru ca, la urma urmei, rezistenta la abstract, la esentialism si simbologie alambicata este universala si fara sfarsit. Nici macar fatala umilire prin kitsch a mostenirii brancusiene. Dar ce persista dramatic este alergia la Brancusi a unor segmente semnificative din elita politica si culturala. Si asta inca din anii coacerii ansamblului de la Tg. Jiu, cand factorii de decizie doreau cu tot dinadinsul statuia unui dorobant in varful Coloanei pe care bietul autor o lasase sa sprijine cerul.
Energia tace si asteapta. Alergia-i harnica si corodeaza.