Brancusi, fotograf

La Muzeul National de Arta al Romaniei (Sala Auditorium, 1 septembrie – 15 octombrie 2006) s-a deschis o expozitie cu 40 de fotografii recente, executate dupa negativele originale pastrate in arhiva Brancusi de la Paris. Fotografiile sunt o donatie a Muzeului de Arta Moderna Georges Pompidou, prin intermediul ministerului francez al culturii si comunicarii, care a facilitat organizarea acestei expozitii, inedite pana acum la noi.
La moartea sa, in 1957, Brancusi a lasat in jur de 560 de negative si peste 1.000 de fotografii de autor, o opera ce-si revendica treptat autonomia in ansamblul activitatilor sale creatoare. Asemeni altor mari artisti care au preferat sa-si prezinte singuri opera – il amintim aici pe un ilustru inaintas, sculptorul impresionist italian Medardo Rosso (1858-1928) -, Brancusi a constientizat importanta mediatica a acestui nou procedeu pe care si-l insuseste dupa 1921, mai ales datorita lui Man Ray, marele fotograf experimentalist de avangarda.
Din analiza lucrarilor expuse acum, dar si din multe alte manifestari in care fotografiile artistului au avut un rol fundamental, se constata ca Brancusi a parcurs drumul “clasic” al ucenicului fotograf. A inceput prin a explora, cu camera in mana, vastul sau atelier din Impasse Ronsin, studiind texturi rugoase sau lise, gramezi pitoresti din resturi de ghips la care asocia uneltele miraculoase ale meseriei sale, dalti, ciocane, clesti, distribuite parca la intamplare, pe masivele mese cu aspect de pietre de moara.
Pentru a evoca intimitatea atelierului, matricea in care geniul creatorului plasmuieste opera, el compune scenografii complicate in care primeaza o anume componenta “pitoreasca” a imaginii, silindu-si privitorul la o lectura atenta a contrastului dintre rugozitatea materiei amorfe, masive si brutale scoasa din mediul ei natural si lucrul finit, indelung elaborat, exceptional prelucrat sau polisat de mana si geniul artistului. Frecvent fotografiate pentru efectele lor decorative, soclurile decanteaza acest excurs sui generis, pregatind diversitatea combinatiilor intre forme rotunde si ascutiti dinti de lup, volume ovoide, sferice si cilindrice, intre pretiozitatea rece a marmurei, caldura masiva a lemnului sau picturalitatea ghipsului.
De cele mai multe ori stralucitoare, lustruita, opera finala pune probleme din ce in ce mai complicate, in a capta sau reflecta lumina. Este domeniul in care Brancusi devine un neintrecut maestru. Efectele sale sunt de multe ori sinestezice, cum este, spre pilda, cazul Pestelelui, in care sugestia mediului acvatic, generat de folosirea marmurei cu vine, este potentata de fotografierea de sus, pe o masa de onyx translucid, obtinandu-se un trucaj de doi pesti ce strapung, fasaind, apa.
In contextul actual al civilizatiei vizuale de consum, prezenta expozitie releva faptul ca Brancusi a fost si in domeniul artei fotografice un premergator la fel de daruit ca si in materie de sculptura.