Buchenwaldul lui Edward Murrow

Edward R. Murrow a fost un legendar jurnalist american. Atat de legendar incat nu exista american care sa nu-i cunoasca numele. Atat de legendar incat intr-un top al celor mai bune materiale de presa de pe continentul nou ale tuturor timpurilor (pe care l-am mai amintit la aceasta rubrica – e vorba de “The Top 100 Works of Journalism In the United States in the 20th Century” – realizat de un grup de universitari americani si dat publicitatii in 1999), trei dintre materialele lui Murrow se regasesc in primele 11 locuri.

“This is London!” Asa isi incepea Edward R. Murrow transmisiile radio de la CBS, din Londra bombardata de germani in 1940, in timp ce America il asculta cu sufletul la gura. Una dintre aceste transmisii care a facut istorie se gaseste in topul amintit pe locul 3, imediat dupa Bob Woodward si Carl Bernstein, jurnalistii care au starnit afacerea Watergate la Washington Post in 1972. Murrow a murit in 1965 si a ramas in istoria jurnalismului prin intransigenta si prin onestitatea cu care si-a facut meseria in vremuri foarte grele pentru America. Pionier al transmisiilor in direct americane, Murrow a realizat o serie de reportaje tv care au dus la caderea senatorului Joseph McCarthy. De curand, George Clooney a facut un film despre afacerea McCarthy, al carui titlu este chiar fraza cu care Murrow isi incheia transmisiile seara: “Good Night, and Good Luck!”.
Murrow si-a inceput cariera in 1935 la la CBS. A facut la fel de bine jurnalism de televiziune cum a practicat jurnalismul radio. In ambele a excelat si chiar a ramas in istorie cu transmisii de pionierat. Iata ce transmitea pentru radio (retineti pentru radio) CBS la cateva zile dupa eliberarea lagarului de la Buchenwald.
“Un miros imund plutea in jurul meu in timp ce oamenii tineau sa ma atinga. Erau imbracati in zdrente si resturi de uniforme. Moartea ii marcase pe multi dintre ei, dar li se putea citi totusi veselie in ochi. Am privit in departare, dincolo de aceasta jalnica adunare si am vazut campul unde taranii germani bine hraniti lucrau pamanturile… Am cerut sa vad una dintre baraci. S-a dovedit a fi ocupata de cehoslovaci. Imediat ce am intrat, supravietuitorii s-au strans in jurul meu, incercand sa ma poarte pe umeri. Dar erau prea slabiti ca sa ma ridice. Multi dintre ei nu au putut nici macar sa-si paraseasca rogojinile. Mi s-a spus ca aceasta baraca a adapostit la un moment dat 80 de cai. Acum erau 1.200 de suflete ingramadite aici, cinci de fiecare pat. Mirosul care emana din baraca era dincolo de orice descriere. Au chemat doctorul responsabil cu baraca asta. Am inspectat rapoartele medicale. Nu erau decat nume in acest micut caiet negru – in rest nimic – nicio indicatie despre oamenii care erau aici, despre ceea ce fusese sau nu fusese facut. La morti, era trecuta o cruce.
Le-am numarat, erau cu totul 242 de cruci. 242 de morti din 1.200 de oameni, si asta doar pentru o singura luna.
In timp ce ieseam sa vedem curtea, un om s-a prabusit mort. Alti doi, in jur de 60 de ani, se tarau spre latrine. Le-am vazut si pe acestea… nu le voi descrie…
Intr-o alta parte a taberei, mi-au aratat copiii, sute de copii. Cativa abia aveau 6 ani. Unul dintre ei si-a ridicat maneca si mi-a aratat numarul sau matricol. Era tatuat pe piele: B-6030. Si ceilalti la fel. Le vor purta pana la moarte. Un om mai batran care era langa mine mi-a spus: ‘Copiii sunt dusmanii statului!’. I-am privit, le puteam vedea coastele prin camasile subtiri.
Ne-am dus la spital. Era arhiplin. Medicul ne-a spus ca 200 de oameni murisera in ajun. L-am intrebat care era cauza deceselor. A ridicat din umeri si a spus: ‘tuberculoza, epuizarea, subnutritia, si apoi, sunt destui care nu mai au puterea sa traiasca. E foarte dificil’. A ridicat o patura si a dezvelit picioarele unui mort doar pentru a-mi arata in ce fel se putuse umfla. Cea mai mare parte a pacientilor erau incapabili sa se miste.
Am cerut sa vad bucatariile. Totul era curat. Neamtul care era responsabil cu ele mi-a aratat ratiile zilnice. O felie de paine neagra groasa de un deget, cu un strat de margarina groasa ca trei tablete de chewing gum. Si un pic de dulceata. Era tot ceea ce detinutii primeau timp de 24 de ore. Germanul avea un tabel contabil prins pe perete. Parea incredibil de complicat. Erau peste tot mici pioneze rosii. Germanul mi-a explicat ca fiecare pioneza reprezenta 10 morti. El trebuia sa recalculeze ratiile, mi-a spus: ‘suntem foarte eficienti aici’.
Am continuat sa mergem spre o curte mica. Peretele era comun cu ceva ce semana a fi un grajd sau un garaj. Am intrat aici. Podeaua era din beton, doua randuri de corpuri erau aranjate, stivuite ca bustenii. Slabe si incredibil de albe. Cateva cadavre erau teribil de descompuse, in ciuda faptului ca nu mai aveau prea multa carne pe oase. Unii dintre acesti oameni fusesera ucisi cu un glonte in cap, dar aproape ca nu sangerau. Am ajuns la concluzia ca erau vreo 500 de barbati si tineri ingramaditi in aceste doua randuri. Mai era si o caruta care trebuie sa fi avut in ea vreo 50 de morti, dar ca sa zic sincer, era imposibil sa ii numeri. Parea ca acestia nu fusesera executati: murisera pur si simplu de foame.
Dar cauza in sine a acestor morti nu are nicio importanta. Au fost comise asasinate la Buchenwald… Numai Dumnezeu stie cati barbati si cati tineri au murit aici in cursul ultimilor 12 ani. Joi, mi s-a spus ca sunt 12.000 de oameni in acest lagar. Erau mai mult de 60.000 la un moment dat aici, ce s-a intamplat cu restul?
Ma rog Domnului sa credeti ceea ce v-am spus despre Buchenwald. Am descris ce am vazut si auzit, dar asta nu reprezinta decat o mica parte din tot ceea ce am vazut aici. Pentru multe lucruri, nu exista cuvinte potrivite. Daca v-am socat dupa toata aceasta descriere a Buchenwald-ului, sunt profund dezolat…”. Asa a vorbit Edward R. Murrow pentru CBS despre Buchenwaldul eliberat, in 16 avril 1945.