București. 1 Decembrie 1918/ de Emanuel Bădescu

Ingerințele tot mai dese, mai ipocrite și mai obraznice ale unor puteri mai vechi sau mai noi în politica internă a acestei Republici Române inventate de Stalin la 30 decembrie 1947, când se aniversa un sfert de veac de la fondarea URSS (30 decembrie 1922), au făcut să redeschid cărți și albume cu fotografii privitoare la epoca supremei demnități naționale, epocă inițiată de finele primului război mondial. Cum să nu oftezi privind chipurile radiind de noblețe ale Suveranilor, trăsăturile sculpturale ale lui Ionel Brătianu, ținuta voievodală a generalului Prezan, finețea generalului Averescu?! Nimeni din exteriorul neamului românesc nu cuteza, nu putea să-și impună voința peste voința lor: vocile insolente erau ignorate ca și cum nu ar fi fost auzite. Cauza acestei atitudini? Acele voci erau în contradicție cu interesele naționale ale românilor, valorile supreme ale regalității și ale guvernelor ei!

Rememorând gloriosul sfârșit de an 1918 într-un birou, Stelian Țurlea mi-a propus în 1998 să alcătuiesc un album comentat cu fotografiile ce au nemurit ziua de 1 decembrie 1918 aflate în fondurile Bibliotecii Academiei. Albumul a apărut în condiții grafice deosebite, dar a trecut neobservat, fiindcă în zilele noastre nu este de bon ton să evidențiezi vreun merit pe linia interesului național din trecut și cu atât mai puțin din prezent. Suntem urmașii lui Dracula și atât, orice altceva duhnește a legionarism. De ce oare ipocriții globaliști îl mai condamnă pe Mihai Roller? Nu a fost cu nimic mai vinovat decât ei. Pot spune că antiromânismul lui a fost chiar mai moderat decât al multor așa ziși etnici români mondialiști. Regii sunt priviți de ei mai rău decât au făcut-o comuniștii, care s-au mulțumit cu interdicția și cu eticheta de exploatatori. Ei nu uită să sublinieze că Regele avea urechi mari și clăpăuge (din cauza unei boli), că Regina avusese nu știu câți amanți, fapt cu totul dezgustător, fiind vorba doar de bârfe de oameni mărunți, chiar dacă unii fuseseră miniștri. Scopul este defăimarea României Mari, sperietoarea trădătorilor de neam. Depășind amărăciunea acestor constatări, îmi propun să trec în revistă și să argumentez iconografic măreața zi de 1 decembrie 1918 (18 noiembrie stil vechi), când Familia Regală a revenit în București după doi ani de refugiu în Moldova. Înainte de a continua se impun câteva precizări. Totul s-a petrecut după un program conceput cu atenție, iar faptul că în aceeași zi la Alba Iulia, – cetatea de scaun a primului făuritor de stat românesc, Mihai Viteazul, autorul unui precedent determinant, oricât de efemer a fost el, – românii din Transilvania, susținuți de frații din celelalte regiuni habsburgice, au decis să se adune și să hotărască unirea cu “Țara Mumă”, nu se poate înscrie între coincidențele fericite. Mihai Vodă domina conștiința tuturor românilor și era simbolizat de Rege, astfel, singurul în drept să se proclame “al tuturor românilor”. La Bicaz sau la Iași trimișii tuturor românilor cu siguranță vor fi discutat viitorul apropiat cu suveranii lor (a se vedea fondul Victor Antonescu de la Arhivele Statului). Pentru București, albumele de fotografii dăruite Academiei de colonelul Radu Rosetti și de locotenet-colonelul N. Drosso ilustrează mulțumitor manifestările prilejuite de revenirea în Capitală a Familiei Regale; posibil să existe și un număr important de fotografii semnate “Julietta”.

Revenind la cursul evenimențial, duminică, 1 decembrie 1918, a fost o zi mohorâtă și, deși plouase cu o zi înainte, nu ningea. Era, însă, atâta soare în inimile și în ochii românilor… Pe peronul Gării Mogoșoaia (Băneasa) Suveranii erau așteptați de Generalul Prezan, de colonelul Rosetti, de generalul francez Henri Mathias Berthelot, de doamnele de onoare și de familia Catargi. Salutul Armatei Regale a fost dat prin generalul de brigadă Alexandru Mărgineanu, cel care, în fruntea Diviziei 3, fusese primul ofițer superior român revenit în Capitală după plecarea armatelor conduse de Mackensen. Regina Maria, îmbrăcată cu o tunică englezească, strânsă la brâu cu o curea oferită de Barbu Știrbey, soțul celei mai bune prietene, Nadejda Știrbey, strălucea de fericire: “Ne-am întors! Ne-am întors după doi ani lungi de exil. Ne-am întors, nu-mi vine să rostesc cuvântul, dar trebuie spus, pentru ca, indiferent ce va urma, astăzi acesta este adevărul, ne-am întors truimfători”, va nota în jurnal. Pe deasupra își pusese o mantie lungă și pe cap o căciulă de astrahan cenușiu. Așa ne-o prezintă fotografia cu întâmpinarea generalului Berthelot. Onorurile fiind date și Regelui – protocolul nu se respecta, nefiind o ceremonie -, au urcat pe cai, Regina pe falnicul Jumbo și s-au îndreptat cu toții spre Arcul de Triumf, primul de pe parcurs, ridicat în grabă și din materiale perisabile în mijlocul rondului II.

De-o parte și de alta a Șoselei Kiseleff “erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roșiori”, își amintea Regina. Mulțimea, disciplinată de prezența soldaților, era în delir, delir care s-a amplificat asurzitor după trecerea pe sub majestoasa arcadă a triumfului național. La rondul I alaiul s-a oprit să primească, în sunetele clopotelor de la Biserica Mavrogheni, binecuvântarea mitropolitului primat. Apoi, primarul orașului, Constantin Bălăceanu, după ce a oferit Suveranilor pâine și sare, a ținut un scurt, dar foarte naționalist (nu patriotic!) discurs. Astăzi, în lumea patriilor fără națiuni, acest text poate părea desuet, totuși îl recomand celor care vor să înregistreze diferențele abisale de gândire și simțăminte naționaliste dintre constructorii României Mari și arendașii republicii ctitorite de Stalin. Din presă aflăm că au mai rostit scurte discursuri de bun venit Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și cel căruia îi urmase la conducerea guvernului, generalul Constantin Coandă. Din Piața Victoriei alaiul s-a îndreptat, de-a lungul fostului Pod al Mogoșoaiei, spre Palatul Regal al României Întregite. “Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru… Orașul, încheia Regina, înnebunise de tot”! A urmat, însoțită de ovații, trecerea prin al doilea Arc de Triumf, un fel de sinteză a primului, ridicat în coasta Hotelului Athenee Palace. În dreptul curții Palatului fanfara Regimentului de Gardă a intonat Imnul Regal, apoi alaiul s-a îndreptat, trecând prin al treilea Arc de Triumf, înălțat între Hanul Kretzulescu și Hotelul Metropol, către Sărindar, unde, între hotelurile Capșa și Louvre, se amenajase un al patrulea Arc de Triumf, de fapt o mare arcadă în stil romanic împodobită cu iederă. De-acolo drumul a continuat până în Piața Universității. De ce acolo și nu în altă parte lămurește Regina: “Alaiul nostru își urmă drumul până în piața unde se înălța statuia lui Mihai Viteazul cu sabia ridicată în vârful brațului stâng”. Pe dinaintea Suveranilor, a generalului Berthelot, a miilor de bucureșteni, dar și pe dinaintea simbolului Reîntregirii naționale și teritoriale, au defilat ostașii Aliați. “Poporul, observa Regina, însoțea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor, care veniseră de peste Dunăre drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină”. După defilare alaiul învingătorilor s-a dus la Mitropolie, pentru Te Deum. 1.000 de făclii luminau dealul și biserica. Slujba a fost scurtă, dar, la finele ei, generalul Eremia Grigorescu, în numele Armatei, i-a înmânat Regelui Ferdinand I bastonul de mareșal. “Această idee o dădusem eu generalilor, – va mărturisi Regina – care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neașteptat. A fost adânc mișcat”. Însoțită de torțe, procesiunea s-a încheiat la Palatul Cotroceni.

Urmau două decenii de consolidare a Țării (e una singură, România interbelică), cu atingerea punctului culminant în 1938. După război nu se mai poate vorbi de Țară, ci de un rest de Țară. Cât va mai exista și acesta.