Bucureștiul literar/ de Ziarul de duminică

Andreea Răsuceanu

Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului

Editura Humanitas

O carte-experiment despre inepuizabilele relații care se creează între oraș și proiecția sa literară, între privirea autorului și cea a cititorului, între diferitele hărți interioare și diferitele moduri de a citi peisajul urban. Bucureștiul literar vorbește despre imaginea orașului așa cum apare în operele a șase scriitori din generații diferite: în cărțile lui Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian și Ioana Pârvulescu, Bucureștiul devine personaj. Fiecare capitol e însoțit de un interviu – o mărturie nemijlocită care subliniază asemănările ori deosebirile dintre perspectiva exterioară, a criticului, și modul în care autorul trăiește relașia cu orașul.

„Cărțile despre București ale Andreei Răsuceanu, Cele două Mântulese, Bucureștiul lui Mircea Eliade și, iată, acum – Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, au fost încununate cu laurii criticii, dar au fost în același timp succese de public. Pentru că Andreea Răsuceanu a găsit nu doar o temă de impact, ci și o metodă și un stil prin care, fără să abdice de la rigorile unui studiu performant, foarte modern, a stârnit interesul unui mare număr de cititori. Aflat la intersecția unor câmpuri teoretice fertile (geocritică, teorie literară, antropologie culturală, filozofie, psihosociologie), studiul său reconstituie și restituie într-un mod ingenios, cu o vocație analitică remarcabilă, imaginea unui oraș real și, deopotrivă, imaginar.” – Adriana Babeți

„Cele șase capitole ale cărții izbutesc performanța de a împinge Bucureștiul în «galeria marilor orașe postmoderne». E dintr-odată citibil și ni se livrează pătimaș, demn de iubit, așa cum îl vedem aici antropomorfizat, sondat prin palimpsest spre miezul magic, personaj în sine ori capturat subiectiv de trăirile altor personaje.” –Tania Radu

Iată un fragment din capitolul despre Bucureștii lui Filip Florian:

Suspendat deasupra Bucureștiului, de la înălțimea celor 188 de trepte ale Turnului Colței, Joseph Strauss „înțelegea prea bine că nu e în văzduh, dar cu toate astea credea că zboară”. Starea contradictorie, provocată de neobișnuita ascensiune și privire de deasupra a lumii, iluzia desprinderii de la sol e de asemenea o obsesie a veacului al XIX-lea. Însă fantasma zborului nu se asociază neapărat dorinței de a vedea lucrurile de sus, spune Marc Desportes (Paysages en mouvement. Transports et perception de l’espace, XVIIIe-XXe siècle, 2005) – cel care visează să zboare, să intre în posesia unui alt corp, care să aibă noi puteri, e mai degrabă preocupat de elaboratele mașinării care să-i permită desprinderea de pămînt și înălțarea către cer. Viziunea lui nu e, prin urmare, una de detaliu, ci mai degrabă una cartografică, de ansamblu. Dar privirea panoramică oferă mai mult decît o reconstituire cartografică, ce interpune între peisaj și reprezentarea lui un cod necesar – spre deosebire de imaginea cartografică, cea panoramică, directă, nu presupune nici un proces intermediar și permite înregistrarea întregului peisaj.

Secolul al XIX-lea trăiește la paroxism toate transformările tehnologice și noile descoperiri care anunță la noi epoca industrializării, e o lume fascinată de noutate. Toate noile mașinării minunate, care par încă fantastice gadget-uri de neînchipuit, pun treptat stăpînire pe viețile tuturor – însărcinată și suferind de grețuri, Elena Ducovici nu-și dorește, cum am văzut, nimic altceva decît să se plimbe cu trenul (și ea, ca mulți dintre locuitorii Bucureștiului), însăși apariția Gării Filaret e un eveniment învăluit în mister și cu totul neașteptat: „Gara Filaret, așa cum se arătase ea deodată, dincolo de uriașa vie a Mitropoliei și departe de primele case ale orașului, părea picată din cer. Cochetă și stingheră, fără legături cu lumea în care nimerise, suporta vîntul aspru și asaltul neîncetat al sufletelor mistuite de curiozitate, care o cercetau ca pe o ditamai grozăvia”. Apariția neverosimilă – sintagma „picată din cer” nu e întîmplătoare, sursa evenimentului părînd să fie una situată sub auspiciile miracolului –, amplasamentul extraurban (dincolo de dealul Mitropoliei), izolată – arhitectural și utilitar – de restul alcătuirii urbane, gara e inaugurată cu fast și chiar Joseph (familiarizat cu mersul cu trenul) se lasă contaminat de „nebunia colectivă”, cumpărînd bilete pentru el și soția sa. Întregul registru sintagmatic contribuie însă la crearea impresiei de năuceală fascinată, ca în preajma unui miracol religios (altă marcă a stilului lui Filip Florian, maestru al descrierilor laborioase, subtile): sufletele sînt „mistuite de curiozitate“, gara nu pare din lumea aceasta, e o „grozăvie”.

E firesc, prin urmare, că toate lexemele care definesc noul mijloc de transport să pară desprinse din­tr un bestiar mitologic – trenul e, pe rînd, „dihania aciuită la sud“, „șarpe lung, metalic și pufăitor“, „animal de fier”, „lighioană grăbită”. Simbolistica animalieră e prezentă ori de cîte ori se vorbește despre prima linie de cale ferată din Principate, iar cei doi au parte de o călătorie fascinantă în pîntecul „animalului de fier”.

E important însă de sesizat și cum se transformă peisajul, odată cu noua modalitate de raportare la el: cum se vede acesta din viteza trenului, cu totul neobișnuită pentru călători (astăzi, nesemnificativă, patruzeci de kilometri la oră), cărora le provoacă stări de rău. Peisajul fluid, care alunecă pe lîngă cei doi, sustrăgîndu-se mereu privirii lor, e altul chiar și decît cel surprins de la înălțimea Turnului Colței, mai amețitor, mai spectaculos: „Se țineau de mână și vorbeau șoptit, iar cu timpul au uitat să-și mai spună ce gîndeau, lăsîndu-se pradă propriilor reverii, în balansul trenului, cu imaginile tomnatice ale cîmpiei perindîndu-se pe sub ochii lor, cu țignalul locomotivei asurzindu-i uneori.” Absorbiți de filmul peisajului, cei doi se comportă conform temperamentelor și intereselor individuale: în vreme ce Elena zîmbește continuu complet fascinată de noua experiență, pentru Joseph plimbarea e un prilej de rememorare a altor călătorii similare, legate într-un mod sau altul de legătura complicată pe care o împărtășește cu Carol.

Experiența feroviară deschide drumul unei noi raportări la spațiu, căci ea nu are doar un caracter utilitar, ci e o experiență în sine, care „uimește prin noutatea sa și schimbă habitudini”. Respinsă sau adoptată cu entuziasm, posibilitatea călătoriei cu trenul implică și fundamentale transformări interioare, ca și ale percepției: corpul fiind exclus din discuție, căci el e imobil, în repaos, întreaga atenție e concentrată asupra peisajului care se derulează, ca o succesiune de fotografii, dincolo de fereastra trenului, cu efecte care merg de la contemplație, reverie și rememorare la angoasă și chiar teamă (catastrofa feroviară e un scenariu mereu ­luat în calcul).