Bucurosi de oaspeti (?)

Schimbul de idei, experiente, opere, artisti este – iata un loc comun pe care nu strica, totusi, sa-l mai vizitam din cand in cand – absolut vital pentru culturile de orice dimensiune; cu atat mai abitir pentru cele de talie (sa zicem) medie, cum e cultura romana. Mai usor de atins (pentru ca reclama sume mai mici) in literatura, plastica, film, partial muzica, aceasta sursa de periodica reimprospatare a inspiratiei a devenit, in teatru, o experienta rara.
Este vorba atat despre deplasarea teatrelor noastre pe distante mai lungi decat cea dintre Giurgiu si Ruse, cat si despre aducerea in Romania a unor intreprinderi scenice implicand mai mult de trei persoane. De fapt, in afara vizitei prietenesti intreprinse de Teatrul de Arta din Moscova (MHAT) la aniversarea Teatrului National din Bucuresti (TNB), ultimul turneu important al unui ansamblu strain in Romania a fost cel al Comediei Franceze, acum vreo cinci ani. SI asta, in era globalizarii!
Altminteri, ne multumim si cu “desanturi” mai modeste; totul este, fireste, ce ni se ofera la schimb.
Un palid reflex al trecutelor “Primaveri ale libertatii” (ehei, lunile de teatru frantuzesc din 1990!) a trecut peste plaiul mioritic prin martie, intr-o Saptamana a francofoniei foarte modest mediatizata, care a cuprins si cateva spectacole de teatru. Printre ele, Masinaria Cehov de Matei Visniec, adusa de Teatrul “EugA„?ne Ionesco” din Chisinau, regizata de Petru Vutcarau si jucata in limba franceza (deh, francofonia!) de o echipa mixta moldo-frantuzeasca. De ce era nevoie ca fratii nostri de peste Prut sa (se si ne) chinuie (in si cu) limba lui MoliA„?re, nu am priceput; organizatorii au oferit doar un pliant cu informatii despre succesele mai vechi ale trupei.. Textul – despre viata (mai exact, moartea) scriitorului Anton Pavlovici Cehov, precum si despre unele episoade din piesele sale, comentate “postmodern” de Matei Visniec – mi s-a parut un kitsch perfect: sa reduci, de pilda, Unchiul Vanea la o poveste de amor incheiata cu o crima (Vanea l-a ucis pe Serebreakov, dupa care a ajuns la ocna!) este, cred eu, o idee si proasta, si de prost-gust. Desigur, Petru Vutcarau e un regizor talentat, asa incat impacheteaza frumos prapastiile piesei: scenografie in tonuri pastelate de alb si bej, ecleraj savant, miscare scenica eleganta, comentariu muzical emotionant etc. Mai mult ata decat fata. Cam aceeasi ar fi concluzia in cazul unui turneu bucurestean, la “Bulandra”, institutie-membru a Uniunii Teatrelor din Europa, al colegilor de Uniune de la teatrul budapestan “Katona JA3zsef”. Acesta din urma si-a imprumutat firma unui proiect multilingv coordonat de regizorul ZsA3tA©r SA!ndor si avand ca obiect piesa Bacantele a anticului grec Euripide. Sub titlul Getting horny (traducere posibila:………), doua actrite (o unguroaica si o finlandeza) si patru actori (un ungur, un finlandez si doi greci), vorbind, fiecare, in limba sa si, cateodata, toti in engleza au incercat sa spuna povestea uciderii regelui Penteu, potrivnic cultului bahic, de adoratoarele ebrietante ale zeului Dionisos, printre care si propria mama a lui Penteu. Actorii incarnau succesiv cand un personaj, cand altul (indiferent de sex), rosteau atat replici din piesa, cat si replici-comentariu si executau actiuni cand consonante, cand disonante in raport cu vorbele. Totul, intr-un cadru scenografic de subtila plasticitate, siluetele actorilor evocand la rastimpuri imaginile de pe ceramica elina. Una peste alta, un exercitiu foarte intelectual(ist), foarte sofisticat si ingrozitor de plicticos, in ciuda duratei sale reduse.
Tot din Ungaria a sosit o fosta compatrioata de-a noastra, actrita EnikA¶ SzilA!gyi, cu o piesa-monolog scrisa de Visky AndrA!s, secretar literar la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pusa in scena de Tompa GA!bor, in scenografia lui Dobre-KA3thay Judit, si gazduita de Centrul Cultural al Republicii Ungare (institutie realmente activa in domeniu). Monodrama, intitulata Julieta, nareaza epopeea unei sotii de preot reformat din Ardeal, deportata, impreuna cu cei sapte copii ai sai, de autoritatile comuniste (romane) in Baragan, dupa arestarea barbatului, in anii 50-60. E o poveste rascolitoare, construita scenic cu extrema simplitate si “spusa” de actrita intr-un crescendo dramatic perfect controlat, cu neobisnuita intensitate a expresiei mimice si vocale (interpreta sta aproape nemiscata – si cu ochii inchisi – peste o ora sI jumatate!). Un veritabil recital!
SI tot compatriot de-al nostru a fost regizorul newyorkez Moshe Yassur, revenit acum in tara (dupa cateva vizite anterioare, cand a montat la teatrul din Braila si la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti) pentru a pune in scena, la Teatrul Mic, ultima piesa a lui Joe Orton, Pe gaura cheii. Inca “nedescoperit” de scenele romanesti, in ciuda celebritatii sale mondiale, dramaturgul englez (1933-1967)  ni se “prezinta” acum cu o farsa tipica, dar sarcastica, “rea”, luand in deradere atat cliseele de gandire si comportament ale britanicilor, cat si truismele literaturii romantice, naturaliste, psihologiste, moderniste etc. Un text extrem de spiritual, coborat, din pacate, in spectacol, la nivelul unei comedioare de regretabila vulgaritate, in care actorii (ca sa fiu amabila, nu-i numesc) joaca fiecare cum ii vine, poticnindu-se in replici si in obiectele din decor (banal), incurcandu-se in costume (urate) si in traseele scenice – semn ca spectacolul mai trebuia binisor “clocit”.
Asa ca… asteptam provincia!