C.A. Rosetti, contemporanul etern (II)/ de Emanuel Bădescu

Promovat împreună cu Bataillard în gradul 18, cel de Cavaler de Rose Croix, C.A. Rosetti accede rapid în Comitetul Revoluționar de la București, alături de Nicolae Bălcescu și de Al. G. Golescu-Arăpilă. Așa cum înființase în decembrie 1845, la Paris, „Societatea studenților români”, o pepinieră de „luminați”, a înființat și acasă Loja „Dreptate-Frăție”, care, nominal, a cuprins pe toți membrii societății întemeiate în capitala Franței, plus „frații” cunoscuți în casa Florescu. Din primăvara anului 1848 noua „Frăție” a fost motorul mișcării revoluționare muntene. Marele pas către deșteptarea românismului și europenizarea ținuturilor românești controlate de Sultan era făcut. Arderea „Arhondologiei” și a „Regulamentului Organic”, acești doi poli ai „întunericului și sclaviei”, semnifica un gest ireversibil și irevocabil, mult mai mult decât câștigarea unei lupte. „Moarte mai bine decât Regulamentul!” strigaseră „frații” cu I.C. Brătianu în frunte. Rușii au recepționat numaidecât mesajul: până la venirea lui Carol I au încercat mereu, direct ori prin intrigi separatiste și prin tot soiul de capcane, una mai savantă decât alta, să zdruncine și să demoleze lucrarea „Frăției”. Ei au stat, cum se știe, și în spatele exilului membrilor acesteia.  Oricât ar părea de paradoxal, exilul lor s-a dovedit de bun augur pentru interesele naționale. Poporul era cu totul nepregătit pentru transformări radicale. După analiza situației, Dumitru Brătianu, susținut de Rosetti, avansă ideea utopică „Tot poporul trebuie luminat”, care zgândări amorul propriu al lui Ion Ghika, prinț de sânge și raționalist. Replica, tăioasă, dar realistă, a venit cu promptitudine: „Noi avem nevoie de mai multă lumină și răbdare, nu poporul. Poporul trebuie să aștepte și să se mulțumească cu puțina lumină ce i-o vom da neîncetat!”. Hotărâră să reînnoade vechile legături și să facă altele noi la Paris și nu numai. Cuvântul „răbdare” din replica lui Ghika displăcuse impetuosului Rosetti, dar a tăcut. În 1849 se afla la Plymouth. Motivul? „Am plecat din Paris văzând că nu fac nimic acolo pentru Patrie”. De fapt, se afla acolo pentru a se întâlni cu Effingham Grant, care, în urma evenimentelor revoluționare, preluase librăria de la Bossel și trata cu fostul proprietar al tipografiei, Walbaum, vânzarea acesteia. Avea nevoie de lămuriri, dar și „de parale”. A locuit în sudul Angliei aproape patru luni, până a fost izgonit de umezeala rece și de ceața atotstăpânitoare. La Paris se remarcă în Lojă, îi vizitează pe Michelet și pe Quinet, constituie un fel de sindicat al exilaților români, numit „Asociația română pentru conducerea emigrației”, care va fi condus de un comitet format din Ion Ghika, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru și Dumitru Brătianu, el fiind ales ca fondator. Era nevoie de bani și de armonie.

În preajma Anului Nou 1850 Mazzini a lansat ideea formării „Statelor Unite ale Europei” și a transmis tuturor „fraților” rugămintea de trimite la Londra reprezentanți la o conferință secretă cu această temă. Pentru români nu era un scop ci un mijloc, fiind limpede că ideea lui Mazzini putea fi flacăra care să aprindă butoiul cu pulbere. Sperau că „odioasele imperii” vor fi șterse de pe fața pământului. Rosetti refuză participarea, explicând că interesul național constă în libertatea națiunii, nu în dispariția ei într-un conglomerat de națiuni europene, majoritatea cu o civilizație infinit superioară celei valahe, conchizând: Mazzini se vrea un Napoleon! A fost deranjat și de ideea lui Bălcescu de a-i propune lui Mazzini proiectul unei „Confederații a statelor europene”. Noi, românii, ce soartă vom avea? Tăcere. Invocând necunoscutele viitorului, Dumitru Brătianu este cooptat în „Comitetul Central Democratic”, iar Ion Ghika, Nicolae Bălcescu și Arăpilă devin membri ai „Comitetului Europei Răsăritene”. Doctorului Constantin Vârnav, mirat de opoziția sa aprigă, i-a mărturisit că „nu dorește să pătimească decât pentru cauza poporului nostru”. Are satisfacția aprobării celui mai bun prieten al său, Ion C. Brătianu, care – și el – vedea că se lucrează la „prăbușirea imperiilor putrezite și ridicarea altora în loc, în dauna națiunilor mici”. Statele Unite ale Europei n-ar fi tot un imperiu, care, asemenea tuturor imperiilor, ar sugruma națiunile minore? Împreună și contra „fraților orbi”, vor forma un grup secret de luminați care vor filtra și exclude orice alte interese decât cele românești, grup la care va adera din convingere și Dumitru Brătianu, transformat acum dintr-un „frate orb și supus” în  ambasadorul masoneriei române în Comitetul European de la Londra. Colaborarea lor trebuia să se reflecte în revista „Republica Română”, cuvântul „republică” desemnând opusul formei imperiale, din care n-au apărut decât două numere. Așa cum remarca Maria Rosetti, însăși constituirea unui grup omogen cu țel eminamente național însemna că „se ivise și pentru România o rază de speranță”. Internaționalismului îi revenea doar rolul de instrument masonic la zidirea Țării. Într-o scrisoare din 8 ianuarie 1853, C.A. Rosetti îi reamintea pe un ton lugubru lui D. Brătianu, aflat atunci la Londra: „Pentru om nu sunt decât două dureri adevărate: moartea și pierderea credinței sale. Societatea cea veche este moartă în adevăr, dar trupul cel mort este mai greu de ridicat decât cel viu… Lumea cea nouă n-are încă puterea și credința martirilor, n-are unire, n-are mijloace materiale și devotamentul cel adevărat îi lipsește”. Cu alte cuvinte veghează și fii prudent. Disperarea va fi repede curmată de speranță. La 9 mai 1853 Rusia rupe relațiile diplomatice cu Poarta Otomană. Se prefigura, limpede, războiul ruso-turc, al cărui scop era înghițirea Moldovei, Valahiei și a părții otomane din Peninsula Balcanică de către hulpava Rusie. O intervenție oportună a „fraților” putea aduce fericirea emancipării românilor. Internaționalismul masonic a funcționat perfect. Cu aprobarea lui Napoleon al III-lea, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu și frații Golești se duc la Constantinopole pentru a recâștiga Poarta pentru cauza românească, ca la 1848. Sultanul nu a fost impresionat de înalta protecție a grupului român, încă prea nouă. Rezultatul a fost nul: „De zece ani nu trăiesc decât pentru patria mea. De zece ani gândesc, sufăr, caut, lucrez pentru ea. Iubire, prietenie, poezie, tinerețe, totul am sacrificat pentru ea, totul am identificat cu ea și totdeauna am strâns în brațele mele un sicriu” îi declara Rosetti lui C.D. Aricescu la întoarcere.