Ca in secolul nouasprezece...

Folosirea mimetica a discursului poetic inventat de Eminescu produce, inevitabil, pleonasme si truisme.

Nicolae S. Mihailescu traieste in secolul douazeci si unu, dar scrie ca in secolul nouasprezece. In cele doua volume de Scrieri pe care le-a publicat recent (la Editura Proxima din Bucuresti) figureaza numeroase poeme care par concepute de Alecsandri si Bolintineanu. Unele aduc aminte de Eminescu insusi, fara sa aiba insa profunzime. Retorica eminesciana, reactivata de Nicolae S. Mihailescu, functioneaza in gol:
“Caut urma-ti de mireasa pe nisipul de argint/ si ma-ntreb, in sine-mi, daca atari semne nu ma mint,/ daca vremea petrecuta nu s-a scurs in timpul mut/ si daca extazul verii nu a devenit trecut./ Pe sub bolta de-alabastru, pescarusii cercuri fac,/ iara-n lumea dinlauntru-mi toate gandurile tac. /…/ Anii se aduna-n secoli, secolele-n vecinicie/ si pe sub piciorul vremii, ce-a trecut nu mai invie”.
Folosirea mimetica a discursului poetic inventat de Eminescu produce, inevitabil, pleonasme si truisme. Autorul precizeaza ca gandurile tac in lumea dinlauntru. Precizarea este inutila, intrucat gandurile se afla, prin definitie, in lumea dinlauntru. Ganduri care sa existe in afara oamenilor, suspendate in aer, n-au fost semnalate pana in prezent. La fel de nefericita, de data aceasta din cauza banalitatii, este ideea conform careia ce-a trecut pe sub piciorul vremii nu mai invie. Stim cu totii ca asa stau lucrurile, asa cum stim ca iarna nu-i ca vara. De ce era nevoie sa ne mai anunte o data, pe un ton solemn, si Nicolae S. Mihailescu ca mortul de la groapa nu se mai intoarce?
Din cand in cand, autorul face un salt (mortal, din punct de vedere poetic) in actualitate, comentand prozaic diverse momente ale vietii politice:
“Zvon in tara cu temei,/ Puterea cere-anticipate,/ ca Opozitia cu-ai ei/ fara-ncetare se zbate/ prin mijloace ocultate/ sa-i transforme-n mielusei”;
“Infoiat ca un paun,/ premieru-n parlament/ prezinta-un bilant prea bun,/ fapt mincinos, evident./ Ca multe-s in faliment,/ guvernantii nu o spun,/ premieru-n parlament/ se-nfoaie ca un paun”;
“Pentru-afaceri mari cu case/ tura-vura la Parchet,/ ba Copos, ba-alde Nastase,/ ba un alt prepus proclet./ Altadata mai discret,/ mai cu manusi de matase,/ acum umbla la Parchet/ pentru afaceri cu case” etc.
Tocmai cand mizeaza pe o versificare saltareata, Nicolae S. Mihailescu scrie impiedicat, fortand limba romana. Daca poemele sale grave, apartinand parca unui poet din secolul nouasprezece, ne amuza, cele umoristice ne intristeaza.