Ca la politie

Intrebarile seamana cu un interogatoriu prin care elevul este obligat sa demonstreze ca a citit cartea adusa in discutie.
In ultimii ani, Viorica Nica-Nedesan a publicat (la o editura din Campina, Dacia Felix) mai multe volume de “antrenare a creativitatii elevilor” in studierea, interpretarea, evaluarea etc. creatiei literare. Intentia este buna, intrucat manualele de literatura din scoli, scrise in limba de lemn a didacticismului, ii indeparteaza de fapt pe elevi de literatura, ii condamna, chiar, la frigiditate estetica. Iata insa ca si cartile Vioricai Nica-Nedesan sunt la fel de plicticoase si de straine de specificul creatiei literare. Autoarea se ocupa aproape exclusiv de “subiectul” romanelor si prozei scurte pe care le are in vedere, iar cand trece la definirea individualitatii lor se pierde
intr-un tehnicism literar, anost, functionaresc.
Intrebarile referitoare la “subiectul operei literare” seamana cu un interogatoriu prin care elevul este obligat sa demonstreze ca a citit cartea adusa in discutie:
“Ce motiv de neliniste pentru Tipatescu contine relatarea lui Pristanda in legatura cu rondul de noapte? (sc. I, pg. 260)
Care este motivul declansarii conflictului piesei? (sc. IV, pg. 262)
Prezentati cauza disperarii lui Zoe Trahanache. (sc. V, pg. 264)
Ce inseamna “partidul nostru” pentru Farfuridi si Branzovenescu? (sc. VI)
Ce surpriza face Cetateanul turmentat Zoei? (sc. III, pg. 266)
Cu ce santajeaza Trahanache pe Catavencu? (sc. IX)” etc.
Cum se antreneaza “creativitatea elevilor” prin asemenea intrebari? Autoarea ar raspunde, probabil, ca este vorba de o etapa preliminara, prin care se stabileste daca elevul a citit cartea si cat de atent a citit-o. Dar poate fi luata in considerare eventualitatea ca un elev sa nu fi citit O scrisoare pierduta? Si daca totusi sunt unii care nu citesc, nici O scrisoare pierduta, nici altceva, asa trebuie tratati, ca la politie, pentru a-i determina sa citeasca? Urmeaza intrebari legate de caracterizarea personajelor, ceea ce inseamna tot o reconstituire a subiectului. Abia la sfarsit apar si cateva referiri la “comicul” piesei, inteles gresit ca o revarsare de insulte asupra personajelor: “slugarnicul Pristanda”, “prostul Farfuridi”, “Dandanache – prostul ticalos si senil”, “imoralitatea in familie”, “parvenirea prin santaj”…
Nimic despre farmecul piesei, despre umorul ei irezistibil, despre placerea de-a o citi (sau de-a o vedea reprezentata). Este greu de crezut ca asemenea teste pot contribui la “antrenarea creativitatii elevilor”.